Problema dezindustrializarii/reindustrializarii Romaniei este un subiect care a devenit extrem de discutat si disputat in ultima perioada, abordarile din spatiul public fiind din pacate, adeseori, un amestec de superficialitate si patriotism prost inteles, defetism si naivitate. Desigur, abordarea subiectului industrializarii poate fi facuta din mai multe unghiuri, dar, inainte de a incepe sa generam noi si noi strategii si planuri de actiune, ar trebui sa constatam un lucru.
In ultimele decenii, Romania nu a dus in diferite etape lipsa de strategii nationale de dezvoltare, planuri de actiune, programe de dezvoltare sectoriala si alte asemenea proiecte, multe dintre ele elaborate cu o alocare substantiala de resurse interne si externe de calitate: umane si financiare. Realitatea ne arata ca, din pacate, majoritatea au fost niste exercitii intelectuale de multe ori fara finalitate, ele fiind fie ignorate, fie resetate si reluate cu prilejul fiecarui ciclu politic. Aceasta a facut ca, in final, guvernanta Romaniei sa fie in cvasipermanenta mai degraba reactiva si catusi de putin proactiva. De la investitiile in infrastructura pana la elementele de strategie energetica sau absorbirea fondurilor europene, se pot gasi exemple deja arhicunoscute in care deciziile s-au luat doar in urma aparitiei unor crize sau blocaje si nicidecum in anticiparea lor. Iar lista este lunga si poate fi extinsa si in numeroase alte zone ale economiei.
Acestea fiind spuse, ceea ce trebuie subliniat este ca problema reindustrializarii, inainte de a fi o problema de bani, este o problema de mentalitate, atitudine, arta a guvernantei (incluzand aici, dar nelimitandu-se, la cea a guvernarii!) si o problema a sistemelor de valori pe care Romania isi propune sa le promoveze. Si aceasta afirmatie merita argumentata. Pentru ca, atat timp cat variabilele enumerate mai sus nu se vor schimba, o reindustrializare a Romaniei va ramane mai degraba un subiect de propaganda, de studii de biblioteca si de discutii sterile sau, si mai grav, se va face prost, cu o risipa semnificativa de resurse.
Un punct de plecare pentru aceasta discutie ar putea fi faptul ca, pentru a evita greselile in viitor, trebuie sa intelegem si sa ne asumam greselile trecutului si sa intelegem care au fost motivele care au dus Romania in situatia economica in care se afla. Un lucru nu foarte usor dupa cat se pare, avand in vedere apetitul cu care se vehiculeaza in cercuri publice si private scenariul conform caruia Romania a fost dezindustrializata (bineinteles, cu larga contributie a FMI) de cercuri de interese internationale, care percepeau firmele romanesti ca fiind concurenti puternici ai firmelor vestice pe pietele internationale.
De dragul rigorii sa spunem ca, inainte de a pune eticheta dezindustrializarii, ar trebui sa specificam la ce ne raportam cand facem o astfel de afirmatie, deoarece concluziile pot fi diferite, in functie de datele de referinta. Astfel, in momentul de fata, in comparatie cu UE, Romania este o tara mult mai industrializata prin prisma contributiei industriei la PIB. Media UE este de 17%, in timp ce ponderea industriei in PIB-ul romanesc este de 33%. Mai mult decat atat, raportat la anul 2000, cand contributia industriei era de 28%, la sfarsitul anului 2012 contributia industriei crescuse la 33%. Greu sa vorbim despre un proces de dezindustrializare in aceste conditii… Sigur, o alta abordare ar fi cea in care ne raportam la anul 1990, an in care ponderea industriei in PIB era de 66%. Dar este corect sa folosim un astfel de reper?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa ne amintim cum arata Romania “industrializata” a anului 1990: o economie energofaga, inapoiata tehnologic, sleita de exporturile fortate ale regimului Ceausescu si in mare masura dependenta si integrata in CAER (piata comuna a tarilor socialiste). Schimbarile de regim care au avut loc in tarile comuniste au dus la o prabusire a pietelor de export ale Romaniei, ceea ce a facut ca firmele romanesti sa ramana fara majoritatea pietelor de desfacere protejate si sa fie obligate sa concureze cu firme mai puternice. O prabusire de asemenea amploare a pietelor de desfacere ar fi zguduit din temelii orice economie din lume, indiferent de gradul ei de dezvoltare. Calea economica rationala pe care ar fi trebuit sa o urmeze Romania in acest context – si pe care celelalte tari central europene au si urmat-o – ar fi fost una de acceptare a restrangerii activitatii economice (da, dezindustrializare!) prin stoparea activitatilor nerentabile, necompetitive sau nesustenabile, prin restructurarea si privatizarea celor viabile, pentru ca, in final, sa se revina la o dezvoltare economica sanatoasa, sustenabila, pe baza unei cereri nationale si internationale solvabile.
Din proprie initiativa si ignorand recomandarile externe si exemplele oferite de celelate tari central europene, decidentii romani din acele momente au hotarat cu totul altceva: si anume ca marile intreprinderi de stat trebuie ajutate sa lucreze in continuare, sa produca, pe stoc, in pierdere, cu personal excedentar, cu un curs de schimb artificial, care falsifica costurile de productie, in orice conditii, dar sa produca. In paralel, un nationalism economic exacerbat si naiv, ilustrat perfect de sloganul “nu ne vindem tara”, a facut ca procesele de privatizare sa fie extrem de anevoioase si sa aiba o contributie marginala la finantarea si modernizarea tarii. Si astfel, pe mana noastra, intr-o spirala a deciziilor economice eronate, am ajuns intr-o situatie economica din ce in ce mai proasta, care ne-a adus in situatia de a depinde de asistenta FMI si a altor donator internationali.
Fara doar si poate, solutiile FMI nu au fost intotdeauna cele mai adecvatei Romaniei, dar in niciun caz nu poate fi acuzat ca ar fi autorul regresului economic al Romaniei si, in ultima instanta, al dezindustrializarii ei. O evaluare obiectiva, care ar trage linie si ar judeca influenta pe care institutiile financiare internationale au avut-o asupra Romaniei din 1990 pana in prezent, ar ajunge la concluzia ca soldul este fara doar si poate pozitiv, chiar si in conditiile in care recomandarile lor au fost ocazional si eronate: fortarea finantarii Romaniei de pe piete externe la costuri prohibitive, corectii fiscale uneori excesive, privatizari cu termene mult prea scurte etc. Adevarul este ca presiunea externa a fost unul dintre principalele motoare ale schimbarii si modernizarii Romaniei.
S-ar fi putut si altfel? Cu siguranta. Cu o singura conditie: ca decidentii sa fie dispusi sa isi asume costurile restructurarii si ale tranzitiei. Or acest lucru nu s-a intamplat decat rareori. Lipsa apetitului pentru reforma a facut ca performanta economiei romanesti sa se decupleze din ce in ce mai mult de performanta fostelor tari comuniste din regiune, sa duca la o reindatorare a Romaniei fara un castig tehnologic marcant, la o evolutie economica ce in mod repetat ne-a condus in fundaturi de unde apoi a trebuit sa fim scosi de FMI, Banca Mondiala sau altii. In ultima instanta, celor care acuza FMI-ul sau alte institutii internationale de pagubirea economiei romanesti, ar trebui poate sa li se atraga atentia ca, pana la urma, noi am fost cei care i-am chemat de fiecare data, datorita incapacitatii de ne administra singuri economia.
Toate acestea, dincolo de orice, din cauza lipsei un guvernante corporatiste de calitate si a prezentei unui actionar, statul, lipsit de motivatia administrarii eficiente a activelor pe care le avea in proprietate. Lentoarea privatizarii si a restructurarii a avut drept consecinta distrugerea si devalorizarea chiar si a acelor firme romanesti care erau susceptibile de a fi performante si a se transforma in campioni regionali. Merita subliniat faptul ca, odata aceste oportunitati ratate, incercarile actuale de a crea firme de stat care sa se exprime ca actori regionali sunt din start sortite esecului, avand in vedere existenta unor concurenti straini deja cu traditie in zona si lipsa oricarui semn de schimbare semnificativa a calitatii guvernantei corporatiste si a managementului in sectorul de stat. In ultima instanta, privatizarea activelor de stat s-a facut, insa numai dupa ce grupurile de interese le-au “muls” pana la ultimul ban. Filozofia aplicata si circulata pana in prezent a fost “de ce sa vindem ceea ce este profitabil”? Astfel s-a ajuns ca mai toate firmele de stat sa fie vandute la preturi derizorii, deoarece privatizarea a fost amanata pana in momentul in care, din perspectiva echilibrelor macroeconomice, Romania nu mai avea de ales. Sigur ca de astfel de oportunitati au beneficiat firmele straine, care au putut cumpara active romanesti la preturi extrem de mici. Dar preturile au fost expresia distrugerii masive de valoare care a avut loc in firmele romanesti de stat si a riscului de tara dat de inconsecventa politicilor economice.
Din aceasta perspectiva trebuie sa contietizam faptul ca economia mondiala, pietele financiare internationale sunt o “jungla” in care supravietuiesc doar cei mai capabili. Fenomenul de globalizare a accentuat si mai mult acest lucru. Iar celor care cred ca globalizarea a fost inventata de grupuri oculte pentru o si mai mare imbogatire a unei elite mici globale (lucru confirmat de statistici!) ar trebui sa mai ia in considerare ceva. Presupunand ca a existat un grup ocult care a programat acest lucru, el a fost suficient de inteligent pentru a mai crea un castigator din acest proces si a-si mai gasi astfel un aliat suficient de important ca procesul sa fie ireversibil: tarile emergente. Evaluarile actuale arata ca procesul de globalizare a dus in esenta la doua evolutii principale: la o crestere a avutiei elitelor globale si la o scadere a diferentei de dezvoltare intre tarile emergente si tarile dezvoltate. Si cine a fost totusi perdantul? Fara doar si poate populatia tarilor dezvoltate, in care asistam la un proces acentuat de polarizare sociala, datorat subtierii semnificative a clasei de mijloc. Dar care este relevanta acestei divagatii? Relevanta consta in faptul ca cei care sunt avocatii teoriilor conspirationiste globale ar trebui sa admita ca globalizarea mai degraba a favorizat tarile emergente, si nu le-a defavorizat. E adevarat insa ca nu toate au beneficiat in aceeasi masura. Iar faptul ca Romania nu a beneficiat in masura in care ar fi putut e o nerealizare pe care ar trebui sa si-o asume.
Sigur ca in perioada pre-criza, de abundenta a fluxurilor transfrontaliere de capital, si Romania a beneficiat de intrarile masive de fonduri. A fost o perioada buna pentru Romania sau o perioada a oportunitatilor ratate? Putem spune acum ca a fost o perioada in care firmele de stat, in acel moment profitabile, ulterior devalizate si aduse acum in situatia de a fi restructurate si vandute la preturi de nimic, ar fi putut fi putut fi vandute la preturi mult mai bune decat in acest moment.
Intr-o perioada a capitalurilor abundente, propriile slabiciuni se estompeaza. Investitorii sunt dispusi sa isi asume riscuri mai mari, fiind calauziti de exuberanta si de convingerea unui cerc virtuos infinit la nivelul economiei mondiale. Oglinda devine insa cruda cand apare criza. Capitalurile se evapora, iar cele ramase devin extrem de selective. Concurenta intre destinatiile potentiale se incinge la rosu si doar tintele cu adevarat atractive beneficiaza de capital. Iar o reindustrializare a Romaniei fara participarea capitalului strain este de neimaginat. Si merita repetat: economia si pietele financiare sunt o “jungla” cu “pradatori”, iar victime sunt de toate marimile: firme mici si mijlocii, multinationale si, in final, tari. Dar nu veti auzi niciodata ca o multinationala care a dat faliment dupa zeci sau sute de ani de existenta sa invoce un complot ocult. S-ar acoperi de penibil. Cu toate acestea, auzim numerosi politicieni de pe diferite meridiane care invoca un complot ocult pentru a explica faptul ca propria tara este o victima in aceasta “jungla”. Cat de convenabil, nu-i asa? Astfel de oameni refuza sa inteleaga sau se prefac ca nu inteleg ca in contextul actual si viitor al unor resurse materiale si financiare in scadere, firme de anvergura globala vor concura din ce in ce mai mult cot la cot cu tarile pe resursele existente. Toti vor supravetui in final. Unii insa ca “stapani”, iar ceilalti ca “servitori”.
Aceasta ma duce la sistemul de valori promovat in Romania. Pentru ca un popor cu un sistem de educatie slab si cu un sistem de promovare a valorilor disfunctional nu isi va putea depasi conditia de “servitor”. O tara care nu e capabila sa aiba un sistem de educatie care sa produca si apoi sa promoveze oameni competenti va sfarsi prin a fi “supusa” de acele tari care promoveaza la varful societatii oameni valorosi. Pana la urma, oare chiar era nevoie sa vina cineva din afara, ca FMI sau altii, ca sa ne ajute sa punem ordine in economia romaneasca? Sa ne invete sa punem deficitele sub control? Sa ne invete ca trebui sa restructuram firmele de stat? Ca trebuie sa le privatizam? Etc, etc. Bineinteles ca nu. Bineinteles ca au fost si sunt in Romania suficient de multi profesionisti care au spus lucrul acesta si care erau si sunt capabili sa vina cu solutiile adecvate. Problema este ca sunt ignorati. Decidentii nostri nu duc lipsa de sfatuitori competenti. Nu au insa disponibilitatea de a asculta si de a-si asuma responsabilitatea. Deci, daca ne comportam ca si cum apreciem doar competentele care vin din afara Romaniei si le ignoram pe cele interne, nu avem de ce sa fim frustrati pentru ca suntem etichetati in consecinta sau pentru ca deciziile venite de afara sunt cateodata proaste.
Comunitatea internationala a tarilor puternice te accepta ca partener doar in masura in care esti partas la acelasi sistem de valori si daca liderii tai au anvergura intelectuala, profesionala si etica de acelasi nivel cu a celorlalti parteneri. O tara perceputa ca fiind corupta va fi intotdeauna vazuta ca o tara de mana a doua, ca o tara care va trebui sa fie mereu in defensiva si careia, din cand in cand, i se mai arunca cate o favoare pe care trebuie s-o plateasca inzecit. Mai mult, intr-o tara corupta, multe firme internationale se vor adapta rapid jocului, obtinand in schimb contracte banoase, in defavoarea tarii si a industriilor din tara respectiva. Aceasta va face ca investitorii prezenti sa fie cei care au avut disponibilitatea de a cobora barierele etice, si nu cei care ar putea sa fie producatori de valoare adaugata. In cele din urma si investitorii de proasta calitate au contribuit la dezindustrializarea Romaniei, fiind orientati pe profituri pe termen scurt si recuperarea rapida a comisioanelor platite, profitand de indulgenta celor carora le-au castigat bunavointa. Atunci cand suma pe care o platesti este mai mica decat valoarea activelor, tentatia de a le vinde bucata cu bucata este foarte mare.
Incotro de indreptam? Lamentarile ocazionale legate de faptul ca Romania este la mana marilor corporatii, finante sau tari, imbatosarile periodice vis-a-vis de faptul ca nu mai trebuie sa fim o “colonie” si sa mai ascultam de sfaturile altora, hei-rup-urile legate de reindustrializare nu vor ramane decat niste exercitii de imagine sau, mai rau, niste proiecte costisitoare fara finalitate daca nu vom schimba abordarea pe care am avut-o pana acum ca tara. Reindustrializarea Romaniei presupune, dincolo de orice strategie, un alt mod de a conduce tara, un mod care sa o aduca in randul statelor puternice si respectate ale comunitatii internationale.
Faptul ca in ultimele decenii statul s-a dovedit a fi un administrator dezastruos al economiei sugereaza ca el trebuie sa se implice doar in crearea unui cadru care sa permita o reindustrializare a Romaniei, facand-o o tara mai atractiva decat, de exemplu, Polonia (sau, daca nu ne plac obiectivele ambitioase, macar decat Ungaria) si mai deloc in managementul efectiv al unor proiecte industriale. Pericolul care se intrevede este cel al “industrializarii fortate”, de trista amintire, in care incepem sa construim si sa investim fara noima si fara prioritati, in proiecte care nu au o viabilitate economica. De exemplu, se vehiculeaza din ce in ce mai mult subiectul instituirii unui fond suveran, o idee care are in esenta are foarte mult sens. Cu atat mai mult cu cat ar fi foarte greu sa se spuna in ce proiecte de dezvoltare s-au dus pana acum banii incasati pe privatizari sau dividendele generoase platite de firmele de stat. Problema este ca atata timp cat in sectorul de stat calitatea guvernantei corporatiste nu se va schimba, orice proiect sub umbrela statului va sfarsi prin a fi deturnat si confiscat, inclusiv proiectul unui fond suveran. Vedem investitori care renunta sau nu sunt interesati in proiecte energetice sau de infrastructura care pentru Romania, la prima vedere, au un sens perfect. Ar trebui un fond suveran sa le ia locul? Nu in orice conditii. Rolul fondului suveran ar trebui sa fie acela de a suplini investitorii acolo unde singurul motiv al lipsei lor ar fi riscul de tara. Dar nu acolo unde lipsa lor este datorata neviabilitatii proiectului. Ne-am minti singuri daca am folosi un fond suveran pentru proiecte neviabile economic. Suntem o tara prea saraca pentru a ne permite asa ceva si pentru a continua ciclul distrugerii de valoare din sectorul de stat. De aceea, in conditiile unor intrari de capital limitate trebui sa stimulam acumularea interna de capital si apoi sa asiguram utilizarea lui optima.
In acest sens, existenta unui fond suveran ar putea fi un pas in aceasta directie cu o singura conditie, extrem de importanta si fara precedent in sectorul public: existenta unui management profesionist de inalta calitate, autohton sau strain, selectat pe criterii profesionale extrem de transparente si stricte. Astfel va exista garantia faptului ca un astfel de fond va finanta si dezvolta sectoarele cu adevarat viabile ale economiei situandu-se mai presus de influente de circumstanta. O a doua sursa de acumulare a capitalului autohtom ar trebui sa fie fondurile de pensii private care coagulezaza economiile unui numar mare de participant. Peste tot in tarile dezvoltate fondurile de pensii private sunt investitori majori in primul rand in economiile autohtone si nu exista niciun motiv ca lor sa nu li se dea aceasta sansa si in Romania. Cu conditia ca, din nou, sa fie lasate sa faca investitii pe criterii de performanta si risc fara a fi presate intr-o directie sau alta. O a treia sursa de capital de dezvoltare este comunitatea de afaceri locala. In acest domeniu statul ar trebui sa fie promotorul unor noi standard etice de relatie cu mediul privat stimuland antreprenorii eficienti si cu viziune si nu pe cei doar bine conectati. Nu cei specializati in afaceri cu statul vor asigura reindustrializarea si cresterea competitivitatii Romaniei. Nu poti stimula competitivitatea atat timp cat ai ocolit concurenta pe scurtaturi. Doar cei care si-au demonstrat capacitatea de a dezvolta o afacere si care s-au calit in mediul concurential si care si-au acumulat capitalul in mod transparent sunt gata sa il investeasca mai departe tot in Romania in proiecte care au sens economic.
Un alt risc este cel al unei reindustrializari bazate pe energie foarte ieftina. Cu toate ca suna tentant, exista riscuri legate de o astfel de strategie. In lume nu exista tari care sa fi ajuns competitive tehnologic bazandu-se pe energie ieftina. Dimpotriva, tarile lumii ne arata ca furnizarea de energie foarte ieftina creeaza o dependenta si o lipsa de apetit pentru inovare tehnologica, o “lenevie” din care tarile respective nu reusesc sa mai scape. Mai mult, un pret al energiei excesiv de scazut duce la lipsa de motivare pentru noi explorari, ceea ce, in final, genereaza un cerc vicios. Deci presiunea care se pune pe Romania in directia apropierii pretului la gaze de standardele internationale poate fi privita, dintr-o perspectiva comoda, ca o modalitate de a impiedica reindustrializarea tarii, sau, dintr-o perspectiva ambitioasa, ca o modalitate de a dezvolta acele sectoare economice care inglobeaza mai multa inteligenta si mai putina energie, ca o modalitate de a creste atractivitatea Romaniei pentru exploratorii de resurse si furnizorii de energie.
In final, Romania va avea succes ca tara doar in masura in care va avea curajul de a-si asuma obiectivele pe care si le-a propus si de a merge hotarat, fara ezitari, in directia lor. In momentul de fata, concurenta intre tari devine tot mai acerba si similara cu concurenta intre marile companii globale. Ca sa ne consolidam pozitionarea in lume nu avem decat o singura solutie, conducerea dupa reguli si cu competente similare celor care guverneaza corporatiile: obiective strategice, strategii operationale, de marketing, de resurse umane, financiare, de investitii ( a se citi industrializare) etc. Toate de tara. Daca Romania nu va avea o abordare profesionista si va esua, vor fi destui care ne vor asigura ca suntem victima unei conspiratii mondiale.
Sa nu ii credem.
Publicat in volumul “7 teme fundamentale pentru Romania – 2014”
