In doua comentarii postate pe ziare.com si intitulate “Actualitatea Romaniei lui Mircea Malita: De ce nu e bine sa fii doar elevul model din UE, pentru a nu supara pe cei mari” si “Cele doua pierderi majore ale Romaniei dupa intrarea in UE”, domnul profesor Petrisor Peiu pare sa cada in mrejele unor “realitati alternative” care sfarsesc prin a-l duce spre o serie de concluzii discutabile. Astfel, aderarea la UE este prezentata ca motiv pentru o serie de nerealizari ale Romaniei, care, in opinia domniei sale, a preferat sa isi neglijeze interesul national pentru a fi un “elev-model”al UE.
Nu impartasesc opiniile domnului profesor si ma vad obligat sa aduc in discutie elementele care fie sunt omise, fie sunt interpretate eronat. Ba, mai mult, sunt convins ca actualitatea Romaniei domnului ambasador Malita a fost si este de fapt actualitatea Romaniei lui Nicolae Titulescu, adica a ministrului de externe care spunea: “Dati-mi o politica interna buna si va voi da o buna politica externa”. Confirmarea acestei butade am avut-o in mod repetat de-a lungul istoriei noastre mai distante sau mai recente si continuam sa o vedem cu prisosinta si zilele acestea.
Insa discretia si timiditatea exagerata pe care domnul profesor Peiu o sesizeaza in mod corect in ce priveste prezenta Romaniei in arena diplomatiei internationale nu se datoreaza catusi de putin faptului ca “Romania se si mandreste cu statutul de elev-model al estului Europei, de stat care nu pune probleme Uniunii”.
Romania nu a fost si nici nu este elevul “model” al estului Europei si prin anumite elemente de politica interna riscam sa fim mai degraba elevul-corijent al Uniunii. Daca prin elev-model domnia sa se refera la faptul ca nu avem “tupeul” politicii externe a unei tari precum Polonia, sa ne intoarcem la butada lui Nicolae Titulescu si sa constatam ca Polonia si-a dobandit dreptul de fi vocala si incapatanata prin statutul castigat ca urmare a calitatii reformelor si politicilor interne din ultimii 20 de ani, pentru care a primit intr-adevar eticheta de “elev-model”. Deci ca sa clamam statutul Poloniei acum, ar fi trebui sa o copiem de acum 20 de ani…
Pentru ca, o Romanie care a traversat ultimele decenii prin politici de tip “stop and go”, facand reforme “de sila ca de voie buna”, mai mult la presiunea partenerilor externi, si care constatam ca inca are tentatia intoarcerii in trecut, nu s-a aflat si nici nu se va afla curand in pozitia de fi altceva decat elevul din ultimul rand care cauta sa nu atraga atentia asupra lui.
Cand spune ca datorita rolului de elev-model “dupa zece ani de la aderare, (…) Romania nu si-a redus decalajele istorice de dezvoltare, asa cum ar fi putut si trebuit s-o faca”, cred ca domnul profesor se insala.
In esuarea recuperarii decalajelor fata de celelalte tari din regiune, Romania a pierdut exclusiv pe mana ei, printr-o guvernanta mediocra, care nu a dorit sa invete din povestile de succes ale unor tari precum Ungaria si Polonia. In lipsa unei strategii de dezvoltare, Romania a continuat sa evolueze haotic si sa ofere investitorilor straini conditii mult mai putin atractive decat cele oferite de vecinii sai regionali.
Incapabili sa oferim un program de dezvoltare, cel mai simplu a fost sa oferim salarii si impozite mici, condamnand si tara si cetatenii la saracie si la a fi etichetati “ieftini”. Iar o tara “ieftina” nu are cum sa faca o politica externa de anvergura.
Domnul profesor sustine ca “odata cu 1 ianuarie 2007 Romania a renuntat la efortul de a mai concepe o politica proprie nationala”. Care fusese acea politica nationala de pana la 2007 la care am renuntat ? Aceea care a dus poate la emigrarea masiva a romanilor, pe care domnia sa o catalogheaza ca fiind “catastrofala”, dar pentru care omite sa pecizeze cauza principala si anume incapacitatea guvernelor Romaniei de a crea locuri de munca ?
Dar ceea ce ma intriga cel mai mult este faptul ca, in compararea valurilor de emigratie din Romania cu fluxurile mai mici din Ungaria si Polonia, domnul profesor omite din enumerarea pe care o face poate cel mai important element care poate explica situatia: numarul mare de locuri de munca create de investitiile straine directe si de proiectele de infrastructura cu finantare UE din cele doua tari vecine.
Iata cum arata valoarea totala a investitiilor straine directe per capita in regiune conform Eurostat si Bancii Nationale a Poloniei:
Ungaria …………… 17.700 euro per capita
Cehia …………………9.500 euro per capita
Polonia ………………4.400 euro per capita
Romania …………….3.250 euro per capita
Nota bene, nu intamplator Ungaria, Cehia si Polonia pe care domnul profesor le invidiaza pentru ponderea mare a industriei in PIB sunt in capul listei de mai sus. Si nu, nu impartasesc nostalgia dupa industria ceausista, care, cu unele exceptii, nu avea cum sa nu ajunga la fier vechi. Asta fie pentru ca era gandita pentru un cu totul alt context economic (otel, petrol), fie pentru ca era depasita tehnologic si innoirea ei nu avea o justificare economica. Companiile care nu ar fi trebuit sa ajunga la fier vechi au fost cele pentru care am intarziat restructurarea si privatizarea pana au devenit neinteresante pentru investitori, in conditiile in care statul nu si-a luat in serios rolul de actionar.
Cred ca afirmatia care sustine ca decidentii din Romania au considerat ca “nu avem nevoie de proiecte si politici proprii prea individualizate, prea “nationale”, pentru a nu deranja echilibrele continentale si, mai ales, pentru a nu supara pe cei mari” este profund eronata si duce prin extrapolare la situatii ridicole. Oare a venit momentul sa le spunem europenilor verde in fata: “Mare noroc ati avut ca Romania nu a facut niste strategii nationale, ca v-ati fi dezechilibrat cu totul si nu stim ce s-ar mai fi ales de UE”?
Pana la urma ce avem de reprosat UE? Ca ne-a impiedicat sa urmam specificul national si ne-a deturnat in directia economiei functionale de piata? A statului de drept? A luptei impotriva coruptiei? A privatizarii unui sector de stat “capusat”?
Faptul ca am fi refuzat “cu obstinenta sa producem strategii de dezvoltare proprii, strategii de folosire pentru dezvoltare a capitalurilor nationale” este contrazisa de realitate. Este de notorietate faptul ca Romania a avut nenumarate strategii de dezvoltare, domnul Vasile Iuga, Senior Advisor la PricewaterhouseCoopers, estimand intr-o discutie purtata impreuna ca, de-a lungul timpului, ar fi fost elaborate in jur de 50 de strategii de dezvoltare pentru Romania.
Problema este insa ca nu am avut niciodata capacitatea, vointa politica de a le pune in aplicare, o consecinta a capacitatii slabe de administrare eficienta si consecventa a tarii. Punerea esecurilor interne pe seama factorilor externi si nu pe seama slabiciunilor interne nu este un demers care sa ne ajute sa fim mai buni in viitor.
Lipsa de “dirijare a unei economii de multe ori haotica si nu prea cooperanta” a dus la cresteri mari economice, urmate de prabusiri? Dimpotriva! Politici excesiv de etatiste au dus de fapt la astfel de evolutii: firmele de stat nerestructurate, politicile fiscale prociclice, cresterile salariale in sectorul de stat fara legatura cu productivitatea sau cheltuielile nesustenabile cu asigurarile sociale.
Si totusi, pe final, vreau sa salut modul in care domnul profesor incheie al doilea articol: “Pentru a avea, totusi, tara pe care ne-o dorim si o meritam, statul nostru trebuie sa iasa din carapacea unde s-a ascuns, sa inceapa sa fie activ pe piata investitiilor si a dezvoltarii, sa atraga si sa capaciteze banii romanilor care stau degeaba in seifurile bancilor, sa conceapa si sa sustina proiecte proprii de expansiune”.
Perfect de acord. Numai ca pasivitatea statului roman de pana acum nu are nicio legatura cu intrarea si apartenenta la UE. Ea a fost de fapt o constanta a ultimilor 25 de ani si a tinut strict de abilitatile conducatorilor nostri. Nu avem nicio scuza.
(Comentariu publicat pe ziare.com)
