Confruntata cu numeroase probleme ce ii pun sub semnul intrebarii insasi existenta, UE incearca sa se reinventeze. Organizatia a ajuns in mod evident intr-un moment de rascruce, care este cu atat mai greu de depasit cu cat eterogenitatea prioritatilor membrilor sai face ca un consens in ceea ce priveste calea de urmat sa fie greu de atins. Exista o decuplare manifesta intre elitele nationale consacrate ale ultimelor decenii si populatie, decuplare care duce la rezultate electorale ingrijoratoare.
Confruntata cu presiunile economice si sociale aduse de globalizare, revolutiile tehnologice si fluxurile de imigranti, natiunile europene dau dovada de un apetit in scadere si diferentiat pentru continuarea integrarii europene. In schimb, isi fac din ce in ce mai mult loc tendintele nationaliste sau populiste, care au obtinut in tari-nucleu ale UE, precum Franta si Germania, importante prezente parlamentare.
Pericolul unui regres institutional european face ca liderii de pe continent sa incerce sa gasesca solutii flexibile, de natura sa raspunda varietatii de preferinte pe care membrii UE le au cand vine vorba despre calea de urmat. Asa a luat nastere scenariul unei Europe cu mai multe viteze, care, in esenta, ar permite tarilor care isi doresc o integrare mai profunda sa continue acest proces, iar celor care doresc sa isi pastreze mai multe prerogative nationale sa o faca.
Este o abordare care, in mod inevitabil, va duce la o diferentiere a implicarii statelor in constructia europeana si chiar la marginalizarea unora dintre ele, in conditiile in care decizii luate de nucleul tarilor mai integrate vor risca sa alieneze din ce in ce mai mult tarile care nu au fost parte a acestor decizii. In felul acesta, puterea de negociere a unora dintre tarile care astazi isi asuma rolul de oponenti ai integrarii profunde se va diminua, acestea vazandu-se obligate sa isi reconsidere pozitia in interiorul UE.
Romania viseaza, cel putin declarativ, la nucleul dur european, dar, practic, are un comportament impredictibil, lipsit de rigoare, care sugereaza mai degraba contrariul atat din punct de vedere economic, cat si politic. Ca urmare, perpetuand inconsecventele ultimelor decenii, Romania nu are, de fapt, nicio sansa sa intre in nucleul dur intr-un viitor previzibil, cu atat mai mult cu cat apartenenta la nucleul dur va presupune si adoptarea euro. Un proiect tratat de Romania in mod constant cu multa superficialitate si ipocrizie.
De altfel, pe criterii economice si culturale mult mai stricte, pentru a evita exacerbarea tensiunilor existente, teoretic, insasi zona euro ar presupune o abordare in doua viteze, care ar duce la existenta unui euro “tare“ si a unuia “slab”. O limpezire a apelor pe care Germania o va intarzia la maxim, avand in vedere beneficiile imense de care se bucura din perspectiva competitivitatii exporturilor, impartind aceeasi moneda cu economiile mai putin competitive din flancul mediteranean.
Daca in ce priveste integrarea economica sau politica solutia unei Europe cu mai multe viteze poate da nastere la negocieri, scenarii, interpretari, indoieli, exista o zona in care solutia unei abordari in doua sau mai multe viteze este sortita esecului din start. Iar aceasta zona este securitatea.
Solidaritatea militara a aliantelor nu poate fi asigurata in mai multe viteze. Ea ori este exprimata si garantata intr-un mod categoric, ori existenta oricarei urme de indoiala o face practic inexistenta. Acesta este motivul pentru care varietatea cateodata extrema a opiniilor existente pe tema apararii la nivel european, in ce priveste relatia cu NATO, forma de organizare a propriei aparari, resursele care sa fie alocate, pozitionarea trupelor sau iminenta unor amenintari au ca rezultat cert lipsa credibilitatii militare a Europei: atat ca adversar, cat si ca partener.
Cand vine vorba de aparare, evidenta existentei unei Europe cu un angajament in mai multe viteze este garantia esecului. Polonia si Romania, Franta si Germania, Ungaria si Cehia reprezinta un mozaic de optiuni de preocupare pentru securitate de o diversitate remarcabila. Situarea in centrul Europei modifica perspectiva geopolitica si, in mod evident, diminueaza motivarea.
“Dar exista trupe ale statelor europene dislocate in tari de periferie”, mi se va spune. Desigur, dar atunci cand declaratiile politice la nivel european sunt inconsecvente, atunci cand resursele bugetare alocate pentru aparare de marile state europene si tehnologia sunt ramase in urma, discutia despre o armata europeana credibila nu poate sa fie privita deocamdata decat ca un exercitiu politicianist.
Aceasta este provocarea cu care se confrunta tari precum Polonia si Romania in incercarea lor de a-si gasi aliati certi. O Europa perceputa ca avand mai multe viteze cand vine vorba de securitate, nu asigura nicio garantie. Asa ca ambele tari se indreapta spre aliante cu tari individuale pe care simt ca se pot baza, pentru ca, spre deosebire de multe alte tari europene, au o consecventa istorica a pozitionarii lor geo-strategice: Marea Britanie si SUA. Rolul marginal si cateodata chiar antagonist pe care il au cele doua tari in relatia cu UE duce insa la o dilema strategica pentru tari ca Romania si Polonia, care isi va gasi doar o rezolvare imperfecta si, pe alocuri, chiar costisitoare.
Carei relatii sa i se acorde prioritate: furnizorului de dezvoltare sau furnizorului de securitate?
Pentru ca vulnerabilitatea noastra economica, dar si militara, nu ne va permite o antagonizare a nici unuia dintre ei. Iar solutia “2 in 1” nu cred ca este catusi de putin realista. UE nu va putea proiecta in mod credibil securitate asa cum o face SUA, iar SUA nu va furniza fonduri de dezvoltare si o prezenta economica in regiune asa cum o face UE. In aceasta situatie imposibila isi au originea solutii precum semnarea recenta a unui tratat de securitate intre Polonia si Marea Britanie, parteneriatele strategice dintre Romania/Polonia si SUA, achizitiile de tehnica militara si de la europeni, dar si de la americani si alte achizitii viitoare care vor trebui sa impace si “capra si varza”, chiar daca nu intotdeauna vor avea un sens economic.
Dar aceasta pozitionare in mijloc nu va putea functiona permament, si decizii ferme vor trebui sa fie luate. Cel mai recent exemplu este cel al votului ONU in ce priveste statutul Ierusalimului, vot in care SUA si UE s-au gasit pe pozitii diametral opuse. Abtinerea Romaniei a fost acea solutie de compromis dictata de dilema de mai sus, dar care, impreuna cu Polonia, ne-a pus in afara taberei europene, care a votat in masa impotriva solicitarii SUA. Astfel de momente vor mai urma si dilema va persista. Iar conducatorii romani nici macar nu vorbesc la unison pe aceasta tema…
Care relatie conteaza mai mult? Cea cu sponsorul de securitate sau cea cu sponsorul economic? Si totusi…
Exista si o veste buna pentru multi, proasta doar pentru cativa. In ce priveste normele democratice si ale statului de drept nu va trebui sa facem nicio alegere. Toti partenerii externi sunt perfect aliniati.
Un weekend placut!
