La inceputul anilor ’90, cand incepusem sa studiez pentru a face trecerea de la cariera de inginer de aviatie la cea de consultant in management, unul dintre profesorii mei englezi de atunci facuse un studiu. Specializat fiind in psihologia comportamentului in companii (organizational behavior), el a vrut sa evalueze in ce masura directorii companiilor romanesti din acea vreme au constiinta faptului ca, de fapt, viitorul firmelor pe care le conduc depinde, in primul rand, de abilitatea lor, si nu a altora, de a lua decizii corecte si la timp, constienti fiind ca le sta in putere sa faca acest lucru.
In terminologia specifica psihologiei, investigatia isi propunea sa determine daca locusul de control in perceptia directorilor romani este intern sau extern. Locusul de control este un concept prezentat in premiera in 1954 de un influent psiholog american, Julian B. Rotter. Persoanele cu o puternica preferinta pentru un locus de control intern considera ca evolutia vietii si performantelor lor sunt cu predilectie o consecinta a actiunilor lor. Pe de alta parte, persoanele cu un puternic locus de control extern tind sa atribuie evenimentele din viata lor unor cauze externe care nu sunt sub controlul lor precum soarta, noroc, influenta unor centre de putere si/sau au convingerea ca lumea este prea complicata pentru a previziona sau a controla evolutiile ei.
In mod previzibil, rezultatul studiului a aratat ca directorii romani de la inceputul anilor ’90 aveau o predilectie puternica pentru existenta unui locus de control extern. In conditiile in care locusul de control este considerat o trasatura a personalitatii indivizilor, putem presupune ca personalitatea directorilor romani fusese modelata in acest sens de mediul in care fusesera obisnuiti sa opereze. Era o perioada in care mostenirea economiei planificate era inca puternic prezenta: multe companii erau inca proprietate de stat si aveau un management fara nicio experienta in ce priveste conducerea companiilor intr-o economie de piata. Un management obisnuit sa primeasca ordinele de productie de la Consiliul de Stat al Planificarii. Dependenta de “indicatiile pretioase” era inca foarte puternica, iar companiile romanesti inca luptau sa isi revina dupa socul extrem de dur al disparitiei CAER si, implicit, a pietelor de export traditionale. In aceste conditii, directorii romani erau convinsi ca nu pot face mare lucru pentru a prelua fraiele companiilor, asteptand ca soarta, norocul, pleasca sa vina singura din exterior.
Dupa 30 de ani, lucrurile sunt schimbate spectaculos in ce priveste mediul autohton de afaceri si atitudinea executivilor romani, iar dominatia sectorului privat si influenta prezentei capitalului strain nu sunt straine de aceasta. O generatie noua de manageri face performanta in foarte multe companii din mediul privat, navigand de cele mai multe ori cu succes in mediul competitiv oferit de economia de piata. Mai mult, multi dintre ei ajung ca, pe baza performantelor locale, sa preia responsabilitati regionale sau chiar globale.
La nivelul clasei politice, din pacate, lucrurile au ramas in mare parte neschimbate. Locusul de control extern a ramas preferatul celor care au condus Romania in ultimele decenii. Iar aceasta s-a intamplat din convingere sau din oportunism.
Sunt multi oameni care activeaza in zona politica si care au convingerea ca Romania este la cheremul unor puteri externe si ca ei au prea putina forta pentru a se impotrivi. Imi amintesc cu precizie intalnirea de acum mai mult de un deceniu cu un distins parlamentar care a tinut sa ma asigure cu toata seriozitatea ca alegerile din 1996 fusesera castigate din nou de Ion Iliescu, dar ca americanii au intervenit pentru ca sa fie masluite voturile si sa fie desemnat castigator Emil Constantinescu.
Cred ca acesti politicieni, obsedati de pozitia slaba a Romaniei in raport cu unii dintre partenerii sai externi, nu ar trebui sa uite mesajul dat de Nicolae Titulescu: “Dati-mi o buna politica interna, ca sa pot face o buna politica externa”. Exact despre asta e vorba: sa nu cream gratuit vulnerabilitati interne, care ne pun intr-o pozitie de negociere slaba cu partenerii nostri externi.
Al doilea motiv al invocarii unui locus de control extern este cel al oportunismului, adica acea situatie in care, pentru a-ti ascunde incompetenta sau pentru a nu iti asuma costurile politice ale unor decizii, este mult mai convenabil sa invoci o putere externa, care ar fi responsabila pentru problemele interne cu care se confrunta Romania. Pana acum cativa ani, FMI era vinovatul de serviciu pentru toate deciziile nepopulare. Motivul taierii cheltuielilor bugetare nu era explicat de o politica fiscala proasta ce a dus la un deficit bugetar nesustenabil, ci de conditiile impuse de FMI. Motivatia nu era respectarea unor legitati economice ce fusesera ignorate, ci de conditiile scandaloase impuse de FMI si carora nu ne puteam opune. E amuzant (sau trist?) sa observam cum perioadele in care am solicitat ajutorul financiar al FMI au fost urmate de “infierarea manioasa” a acestei institutii odata ce ne vedeam iesiti din criza. Dupa care am apelat din nou la ea … Pentru ca nu invatasem nimic din greseli.
Locusul de control a fost de fiecare data convenabil mutat in exterior. Mai nou, un rol similar le este rezervat multinationalelor sau UE. Nerealizarile Romaniei nu sunt consecinta unor decizii interne, deoarece locusul de control este extern, iar decidentii locali nu au fost lasati sa conduca tara cum trebuie.
Probabil tot in aceeasi categorie ar trebui sa introducem “sindromul dusmanului extern”, folosit cu predilectie mai ales in regimurile mai degraba autocrate. Conducatori din tari precum China, Rusia, Venezuela, Turcia, Ungaria, Polonia invoca adeseori existenta dusmanului extern pentru a mobiliza populatia in sprijinul lor in momente delicate de politica interna sau cand autoritatea lor ar putea fi amenintata. Un studiu al European University Institute arata ca, in regimurile autocrate, invocarea “dusmanului extern” este calea prin care cei la putere incearca sa impiedice contestarea competentelor lor de catre populatie, fiind una din modalitatile de consolidare a puterii.
Studiul remarca ca, spre deosebire abordarile avute in secolului 20, regimurile autocrate contemporane au o cu totul alta abordare: “In loc sa isi propuna sa inaugureze “o noua oranduire”, astfel de regimuri simuleaza democratia, organizand alegeri pe care se asigura ca le castiga, mituind si cenzurand presa privata si nu interzicand-o, si inlocuind ideologia cu un resentiment amorf anti-occidental. Liderii lor beneficiaza de cele mai multe ori de o popularitate reala (dupa eliminarea rivalilor credibili) bazata pe “legitimitatea performantei”, o competenta perceputa ca asigurand prosperitatea si aparand natiunea impotriva amenintarilor externe si interne”. Din acest motiv apararea cu orice chip a “legitimitatii performantei” este cruciala si orice esec va trebui pus pe seama unor evolutii externe care nu pot ameninta perceptia de competenta a liderilor.
Cred ca explicarea nerealizarilor Romaniei din ultimele decenii strict prin prisma dependentei de un locus de control extern, oricat de convenabila a fost din punct de vedere politic de-a lungul timpului, a reprezentat o eroare majora. Deoarece ne-a dus, incet dar sigur, in mlastina pesimismului, fatalismului, a miopei in fata valorilor autentice ale tarii si a unei lipse de viziune cronice. Obtinerea unei colaborari de la egal la egal cu tarile europene si cu institutiile multilaterale pe al caror sprijin financiar contam nu se obtine prin proliferarea constanta de acuze lipsite de o motivatie reala. Nici Polonia, nici Ungaria nu ofera un model de urmat de catre Romania, cu atat mai mult cu cat tara noastra are de recuperat 10 ani de dezvoltare fata de aceste tari. Cei 1o ani de dezvoltare pro-europeana a acestor tari.
Asumandu-ne atat deciziile bune cat si proaste pe care le-am facut ca tara este calea sigura de a nu mai repeta greselile trecutului. Aducerea la putere a competentei reale este solutia spre progres, si nu scuza sau propovaduirea cu religiozitate a unui locus de control extern.
Un weekend placut!
