Capcana în care riscă să cadă România

Preocupati de ciondaneile politice de zi cu zi, riscam sa pierdem din vedere poza de ansamblu. Adica ignoram tendintele pe termen mediu, deja evidente in Romania, care ar trebui sa ne ridice serioase semne de intrebare.

“Datoria” de a fi economic-optimisti, mult promovata in ultimii ani, din pacate, nu tine locul actiunilor concrete care ar fi trebuit sa fie luate cu mult timp in urma. Sa ne amintim ca, acum vreo doi ani, leaderi de business si jurnalisti glosau pe marginea sansei pe care o are Romania de a isi dubla PIB-ul in urmatorii 10 ani, plecand de la o extrapolare liniara a evolutiilor trecute. Au mai ramas opt ani in care mai trebuie recuperata si recesiunea aparuta intre timp… Daca vrem totusi sa ramanem realisti (sau pesimisti cum spun optimistii), vestea proasta este ca PIB-ul nu se dubleaza doar din vorbe.

Cresterea economica a Romaniei din ultimii ani a fost una nesanatoasa, avand la baza deficite mari si cresterea intr-un ritm accelerat al gradului de indatorare. Din acest motiv, ea nu are cum sa fie sustenabila fara o serie de schimbari structurale profunde. Un prim semnal de alarma ar fi trebui sa il reprezinte faptul ca, in timp ce deficitele bugetare cresteau permanent alimentand flacara consumului, economia incetinea. Consumul nostru se regasea din ce in ce mai mult in PIB-ul altor tari din care importam mai mult, in timp ce economia autohtona se plafonase.

Economia Romaniei pur si simplu isi atinsese potentialul maxim si nu putea livra mai mult.  In plus, gratie deficitului  bugetar record, o buna parte din taxele si impozitele platite se duceau prin dobanzi, tot in strainatate, in conturile investitorilor externi care imprumutau statul roman, in loc sa fie alocati catre investitii publice.

Cresterea cosumului a fost consecinta unei cresteri rapide a salariilor, in primul rand in sectorul public, urmat de sectorul privat care a trebuie sa tina pasul pentru a nu pierde oameni. Problema a fost ca piata muncii, in loc sa fie lasata sa evolueze pe fundamente economice, a fost distorsionata prin masuri administrative.

In utlimii ani, s-a discutat mult despre salariile mici din Romania care au trebuit sa fie crescute prin grija statului, in pofida faptului ca avem o piata a muncii cu un deficit de angajati in multe sectoare. Insa, ca in orice piata, cererea si oferta sunt cele care ar trebui de fapt sa stabileasca pretul fortei de munca. Daca ai foarte multi oameni care vaneaza aceleasi slujbe, salariile respectivilor nu au cum sa fie mari. Problema in cazul Romaniei este insa amplificata de faptul ca prea multi oameni au calificari mai degraba scazute.

Or, pe langa raportul dintre cerere si oferta, salariile reflecta si nivelul de calificare al profesionistilor. Sa comparam mecanic mediile salariale din Romania cu media salariilor din alte tari nu are niciun sens daca nu ne uitam si la gradul de calificare al fortei de munca, la faptul ca doar 19% din populatie are studii superioare, in timp ce media UE este de 36%.

Si iata inca o statistica graitoare. Romania este tara din UE cu cea mai mare pondere a populatiei angajata in agricultura, aproximativ 20%. Spre comparatie, in Polonia doar 8% din populatie lucreaza in agricultura, in timp ce in Ungaria doar 4%.

Cu atat de multi oameni implicati in sectorul agricol, salariul mediu din Romania nu are cum sa fie comparabil cu cel al tarilor din regiune. Dar aceasta comparatie ne mai ofera o fateta. 8% din populatia Poloniei implicata in agricultura produce o valoarea cu 50% mai mare decat cei 20% din Romania. Ceea ce ne duce la un alt parametru de care depinde marimea salariilor: productivitatea muncii.

Din pacate, ce s-a intamplat in ultimii ani in Romania, a fost o decuplare dintre productivitate si costul cu forta de munca. Cel din urma a crescut cu mult mai mult decat productivitatea. Inca o tendinta care nu are cum sa fie sustenabila. Prezint mai jos unul dintre cele mai reprezentative grafice dintr-o analiza publicata in Curs de guvernare pe care v-o recomand cu caldura.

Din acest motiv, ajustarile economice dureroase pe care le vedem astazi nu aveau cum sa fie evitate, in conditiile in care cresterea nivelului de trai nu era bazata pe productie interna si productivitate, ci pe importuri si un consum pe datorie.

Atat economia cat si salariile trebuie sa se ajusteze, da, prin scadere, pentru “ a ne intinde doar cat ne e plapuma”. Adica, suntem obligati sa ne ajustam consumul la marimea si calitatea economiei pe care o avem. Si continuarea cresterii bunastarii populatiei nu mai poate fi realizata doar din pix, ci prin crestere potentialului economic al Romaniei, atat prin volum, dar si prin productivitate.

Modelul de dezvoltare al ultimelor decenii din Romania a fost cel bazat pe forta de munca ieftina si taxe/impozite mici prin care au fost atrase investitiile straine ce au dezvoltat baza industriala a tarii. Intre timp, forta de munca nu mai este ieftina, iar lipsa veniturilor bugetare a facut ca Romania sa aiba o infrastructura si servicii publice subdezvoltate in comparatie cu statele din Europa Centrala si de Est. Nici nu avea cum sa fie altfel cand, raportat la PIB, veniturile bugetare ale Romaniei sunt la jumatate fata de media Europei.

Chiar daca, teoretic, continuarea cresterii bunastarii prin cresterea productivitatii muncii pare o solutie de bun simt, statistica economiei mondiale ne ofera un tablou dezolant. Banca Mondiala estima in 2024 ca 108 tari sunt cazute in “capcana venitului mijlociu” din care nu reusesc sa mai iasa.

Capcana venitului mijlociu este reprezentata de o plafonare a veniturilor populatiei in conditiile in care tara respectiva este incapabila sa faca saltul de la o economie bazata doar pe costuri scazute la o economie bazata pe valoarea adaugata mare. Exact acest risc il are Romania astazi: plafonarea salariilor din cauza ponderii mari a activitatilor cu valoarea adaugata mica.

Solutiile sunt cunoscute si au fost validate de putinele tari care au reusit sa evadeze din „capcana venitului mijlociu”. Ele sunt sunt dezarmant de simple conceptual, dar aparent teribil de greu de pus in opera de foarte multe tari.

Iata o matrice produsa de Banca Mondiala in care evolutiile venitului personal al diverselor tari este raportata la venitului personal din SUA.

Pe axa orizontala avem un indice al acestei comparatii calculat in 1960, iar pe axa verticala acelasi indice calculat in 2022. Asa cum se observa, cel mai numeros grup este, de departe, cel al tarilor aflate in centrul matricii, adica al tarilor unde venitul mediu al persoanelor nu a recuperat in cei 62 de ani decalajul fata de populatia din SUA.  Ele sunt tarile care au ramas captive in “capcana venitului mijlociu”.

Numarul tarilor care au reusit sa evadeze, aflate in cuadratura “becoming reach”, este relativ scazut. Insa, daca ne uitam la nume precum Coreea de Sud, Singapore, Israel, incepem sa banuim care au fost ingredientele care au dus la acest succes. Este vorba de cresterea productivitatii economice si a valorii adaugate din economie prin investitii de calitate si bine tintite si prin dezvoltarea resursei umane. Toate sunt tari in care calitatea educatiei este de notorietate.

Cand vorbim despre investitiile pe care Romania ar trebui sa le faca, ne referim in primul rand la cele realizate din resurse bugetare. Vorbim de investitii in infrastructura, dar si in dezvoltari tehnologice prea scumpe sau prea riscante pentru a fi asumate (doar) de sectorul privat. Vorbim de investitii realizate echilibrat la nivelul intregii tari pentru a asigura o utilizare uniforma si eficienta a tuturor resurselor tarii, indiferent de zona.

Tot aici se incadreaza si stimularea investitiilor sectorului privat pentru care se stie ca cel mai bun catalist este predictibilitate deciziilor, stabilitatea economica si politica, un mediu de afaceri transparent. In acest context, atragerea investitiilor straine, in primul rand in industrii cu valoarea adaugata mare ar trebui sa reprezinte o prioritate. Pentru aceasta insa atractivitatea tarii, atractivitatea mediului de afaceri si a pietei muncii vor fi esentiale.

In acest context, ar trebui sa ne intrebam extrem de serios: Odata crescut costul fortei de munca, avand printre cele mai ridicate preturi ale energie, cu un mediu politic instabil, care mai e avantajul competitiv al Romaniei in raport cu alte destinatii potentiale pentru capitalul strain?

In sfarsit, dezvoltarea resursei umane, a oamenilor, ar trebui sa aiba un impact pe cel putin doua planuri. In primul rand, dezvoltarea unei economii care sa aiba ca baza inovarea, un ingredient esential pentru cresterea valorii adaugate. Or o economie bazata pe inovare nu poate fi realizata decat printr-un sistem educational puternic si prin cultivarea unui sistem meritocratic bazat pe educatie.

In al doilea rand, salariile mari nu pot fi asociate decat unor angajati foarte calificati. Avem o piata a muncii care chiar functioneza si nu are nevoie de interventii etatiste. Dovada este data de salariile de nivel european pe care le incaseaza, de exemplu, specialistii din zona IT, mai ales cei cu competente rare.

In incheiere, as vrea sa mai fac o precizare pe post de concluzie. Ceea ce nu se vede in matricea de mai sus este ca, inaintea crizei din 2009, Grecia parea ca evadase din “capcana venitului mijlociu, evoluand pe verticala in randul tarilor care devenisera bogate. Era insa o imagine distorsionata. Dupa criza, a cazut din “paradis” inapoi in “capcana” prin scaderea prosperitatii populatiei. Datoriile mari si dezechilibrele bugetare au fost cele doua pietre de moara care au impus corectia.   Aviz Romania…