La sfarsitul anului 2016 lansam o idee care constat ca se confirma din ce in ce mai mult, pe masura trecerii anilor. Mai mult, este o idee care cred ca revine in actualitate in mare forta odata cu regandirea unei lumi post-pandemie. Ideea la care ma refeream era faptul ca in acest secol vom asista la o inclestare, la un razboi care va defini istoria civlizatiei umane pe un termen foarte lung, intr-un mod ireversibil.
Razboiul, inclestarea este cea dintre Capital si Munca, cei mai importanti factori de productie care contribuie la desfasurarea activitatii economice. Practic, coexistenta pasnica postbelica a celor doi factori de productie din tarile dezvoltate a fost subminata odata cu modificarea contextului prin doua evolutii istorice esentiale: pe de o parte, sfarsitul concurentei ideologice dintre capitalism si comunism, prin victoria celui dintai, iar pe de alta parte, accelerarea globalizarii.
In perioada postbelica, tarile capitaliste si cele socialiste au intrat intr-o competitie acerba pentru a dovedi superioritatea unei oranduiri fata de cealalta. Calea aleasa de Occident a fost dezvoltarea unei puternice clase de mijloc , cu o avutie net superioara oamenilor muncii din tarile socialiste. Contextul geopolitic din acea vreme a dat impulsul necesar Capitalului din tarile vestice pentru a gasi impreuna cu Munca o formula win-win, prin care prosperitatea sa fie distribuita echitabil.
Odata cu caderea “cortinei de fier” si disparitia concurentei ideologice, acest element de motivare a distributiei avutiei a disparut. Mai mult, dezechilibrarea situatiei win-win a fost accelerata de oportunitatile oferite de globalizare. Intr-o economie de piata, castigatori sunt cei care au capacitatea de a observa primii oportunitatile si apoi capacitatea de a le fructifica. Aceasta reteta a succesului a functionat perfect si in cazul globalizarii. Castigatori au fost cei care s-au miscat cel mai rapid pentru a profita de oportunitatile oferite de deschiderea fara precedent a lumii.
Iar in concurenta dintre Capital si Munca, Capitalul a fost castigatorul distantat al globalizarii. Capitalul a avut avantajul incontestabil al traversarii rapide a granitelor, catre acele colturi ale lumii care puteau oferi cele mai bune oportunitati de multiplicare. Minoritatea detinatorilor de capital investibil a avut acces dintr-o data la o piata a muncii globala, care a venit sa o inlocuiasca pe cea nationala sau regionala. In acest demers, Capitalul s-a confruntat dintr-o data cu o supraoferta a factorului de productie Munca, oferita cu generozitate de toate tarile aflate in curs de dezvoltare, prin urmare in cautare disperata de capital.
Dupa cum stim, raportul dintre cerere si oferta stabileste nivelul pretului. Aceasta a facut ca pretul capitalului sa creasca, in avantajul posesorilor, in timp ce oferta globala de forta de munca a tinut sub capac salariile din tarile dezvoltate, sau a dus chiar la somaj.
Asta a dus la o stagnare a salariilor si a nivelului de trai din tarile dezvoltate si la cresterea salariilor si nivelului de trai din tarile in curs de dezvoltare. Polarizarea sociala in tarile dezvoltate a crescut, polarizarea economica dintre tarile lumii s-a micsorat, detinatorii de Capital au prosperat, marturie fiind cresterea avutiei acumulate de catre elitele cele mai bogate ale lumii.
Confruntata cu aceasta provocare, Munca a apelat la singurul instrument de putere care ii mai ramasese la indemana: votul. Si astfel au castigat in forta miscarile populiste, extremiste sau anti-elite dintr-o suma de tari europene sau SUA.
Ceea ce insa merita remarcat este ca aceste miscari nu au castigat votanti prin promovarea unor programe economice de natura a sprijini micsorarea disparitatilor economice din tarile dezvoltate, ci printr-un discurs al cultivarii fobiilor si spaimelor populatiei: fata de chinezi, fata de imigranti, fata de pierderea identitatii nationale etc. Cu alte cuvinte, prin distragerea atentiei populatiei de la problemele economice reale cu care se confrunta si de la cresterea polarizarii sociale.
Contextul pandemiei actuale ofera un teren propice pentru exploatarea in continuare a angoaselor si temerilor populatiei, care risca sa piarda din vedere faptul ca vremurile care se schimba vor decide neasteptat de repede castigatorul razboiului secolului.
Pandemia cu care ne confruntam a atras atentia asupra unui lucru. Veriga slaba in lantul de productie este omul, adica furnizorul Muncii. Sintagma atat de uzitata “salariatii sunt cel mai pretios activ” este pe cale sa se schimbe in “salariatii sunt principala vulnerabilitate”. Asta va face ca reactia naturala a Capitalului sa fie scaderea dependentei fata de aceasta veriga slaba, pentru a nu se mai confrunta cu pierderile semnificative asociate unei stopari totale a activitatii economice. Iar scaderea acestei dependente nu se va putea face decat printr-o accelerare a revolutiei digitale deja incepute, astfel incat oamenii sa fie protejati ca si consumatori prin izolare, cu un impact minim asupra activitatii productive. Inlocuirea resursei umane in activitatile economice, mai ales cele productive sau de servicii, care presupun o prezenta fizica la locul de munca, se va accelera.
Este un proces care va face ca pretul fortei de munca sa fie din ce in ce mai putin relevant. Din acest motiv, localizarea Capitalului peste mari si tari nu va mai avea justificare, cu atat mai mult cu cat in balanta va fi pusa, iata, si impredictibilitatea unor guverne cu standarde democratice si de transparenta discutabile, precum si o forta de munca din ce in ce mai costisitoare in tarile pana nu demult emergente. Din acest motiv, vom fi probabil martori ai unui proces de deglobalizare in favoarea regionalizarii, si chiar al repatrierii afacerilor.
Primit cu urale, un astfel de proces nu va duce neaparat la relansarea clasei de mijloc din tarile occidentale. Aceasta pentru ca accelerarea digitalizarii va duce si la disparitia unor activitati calificate, practicate astazi de profesionisti care alcatuiesc clasa de mijloc: doctori, avocati, arhitecti, contabili, manageri de fonduri, bancheri etc. In acest context, faptul ca se vorbeste despre venitul universal de baza nu este intamplator. Pandemia ofera doar un pretext bun pentru a-l prezenta ca o masura buna pe termen scurt, cand de fapt este un simptom al unei evolutii ingrijoratoare pe termen lung.
De fapt, se recunoaste implicit faptul ca unii dintre cei care tocmai si-au pierdut slujbele, in contextul crizei economice induse de pandemie, s-ar putea sa nu mai aiba niciodata una. Pentru ca sunt prea in varsta, pentru ca nu au capacitatea sa se recalifice sau pentru ca, chiar daca exista cerere pentru competentele lor, ea este intr-o scadere marcanta.
Viitorul va oferi o polarizare sociala la pachet cu una profesionala. Castigatorii certi vor fi detinatorii de capital financiar si cei de capital de inteligenta, adica cele doua ingrediente fara de care digitalizarea accelerata si revolutia tehnologica in general nu vor fi posibile. Expertii inalt calificati in zona de IT vor fi in continuare la mare cautare, iar concurenta pentru competentele lor le va aduce o situatie financiara si o pozitie sociala de invidiat.
Problema va fi ca majoritatea nu va avea capacitatea de a-si modifica competentele pentru a tine pasul cu provocarile aduse de dezvoltarea de noi tehnologii. Din acest motiv, e probabil ca prestatorii de Munca sa se separe in elite producatoare de inalta tehnologie si restul persoanelor necalificate sau descalificate. Acestora din urma va trebui sa li se asigure un sprijin material, sub forma venitului universal garantat, care sa le asigure existenta si, in acelasi timp, sa fie “cumparata” pacea sociala.
Ar fi o astfel de oferta una de respins? Sa stai acasa pe banii societatii si sa ai un trai cat de cat decent este o oferta pe care unii dintre noi ar accepta-o inca de pe acum si, cel mai important, ar si vota pentru ca ea sa se intample. Ceea ce ne duce la un prim pas in directia deturnarii unicului instrument la indemana factorului Munca: votul.
Iar cei care nu ar accepta constient astfel de evolutii ar putea fi influentati, astfel incat sa isi schimbe opiniile. Precedente au fost deja create prin utilizarea platformelor sociale si folosirea abuziva a informatiilor pe care acestea le-au furnizat. Faptul ca un eveniment de importanta istorica exceptionala, precum Brexit-ul, a fost in final decis la limita, printr-o manipulare informationala “digitalizata”, reprezinta un avertisment extrem de serios privind decizii de mare importanta pe care masele mari de votanti pot fi facute sa le ia la comanda. Si nu este singurul exemplu.
Astfel de abordari au scandalizat opinia publica, ducand la importante contra-masuri. Dar iata cum, in contextul pandemiei actuale, vedem in unele state idei si masuri care duc catre o monitorizare stransa a vietii private, desfasurata in numele tinerii sub control a contaminarii. Supravegherea instituita prin tehnologie in statele totalitare incepe sa isi faca loc si in societati democratice. Este un precedent periculos, mai ales daca va fi oferit ca alternativa la izolarea sociala. Aversiunea fata de o izolare sociala prelungita i-ar putea incuraja pe multi sa aleaga “raul mai mic”, in acest caz o supraveghere a deplasarilor, a persoanelor cu care interactioneaza si chiar a temperaturii corpului.
Perspectiva ingerintei statelor in viata personala si influentarea optiunilor populatiei pun in pericol masura in care votul va mai fi un instrument de control asupra elitelor politice, care sa le protejeze de influenta excesiva a elitelor economice.
In felul acesta, razboiului secolului dintre Capital si Munca ar putea fi adjudecat mult mai rapid decat anticipam.
(Text publicat in Cronicile Curs de guvernare in luna mai 2020)
