Acum doua saptamani am fost la Cluj la meciul de Fed Cup dintre echipele de tenis feminin ale Romaniei si Cehiei, cea din urma fiind nu doar o multipla castigatoare a cupei, dar si campioana in exercitiu. Asa cum probabil unii stiti deja, a fost o confruntare pe muchie de cutit, care a avut nevoie de toate cele 5 meciuri pentru a stabili castigatoarea. Chiar daca aceasta nu a fost Romania, nu am avut niciun regret pentru deplasarea facuta: meciuri disputate aprig si un public minunat pe parcursul intregului spectacol sportiv. E de la sine inteles ca m-am intors aproape fara voce.
Insa oricat de motivat a fost publicul, in primul meci al Simonei Halep a aparut din senin un moment de acalmie care m-a luat prin surprindere. Dintr-odata, eficienta incurajarilor sacadate din sala disparuse si nu intelegeam de ce. Totul se transformase intr-un zgomot de fond in care incurajarile apareau desincronizate, in diferite colturi ale salii, facand ca galeria cehilor sa devina dintr-odata mult mai prezenta. Brusc, mi-am dat seama ce se intamplase. Tobosarul care pana atunci dictase ritmul incurajarilor din sala, marcand momentele importante, acordand ragaz de odihna salii, pentru a reveni apoi pe un ritm sustenabil pentru noi toti, pur si simplu disparuse pe culoare pentru cine stie ce probleme urgente, numai de el stiute. Toba ramasese parasita in tribune, iar publicul isi pierduse eficienta si forta in lipsa unui ritm corect menit sa sincronizeze eforturile. Intoarcerea lui dupa 20 de minute a readus la viata intreaga audienta.
Cu doua zile inainte de plecarea la Cluj am fost invitat la un seminar organizat si cu contributia SOREC (Societatea Romana de Economie) pe tema modalitatii de a imbunatati potentialul de crestere economica a Romaniei pe termen lung, ceea ce in jargonul de specialitate se numeste „PIB potential”. Adica cresterea pe care Romania si-o poate permite fara sa plateasca prin inflatie si deficite mari, care vor necesita apoi apasarea pedalei de frana. Adica exact ceea ce s-a intamplat de numeroase ori pana acum.
Iar motivul pentru care s-a intamplat de numeroase ori pana acum este ca o strategie de crestere a PIB-ului potential este de fapt echivalenta cu o strategie de dezvoltare a Romaniei. Ceva sublim, dar care a lipsit cu desavarsire in ultimele decenii in Romania si care continua sa lipseasca. Din acest motiv, cresterea PIB-ului potential al Romaniei in perioada pre-criza a fost mai degraba consecinta unei dezvoltari spontane sau din inertie. Adica ceea ce consultantii numesc in limbajul lor de lemn „low hanging fruits”. Deci, cand spun „dezvoltari spontane”, ma gandesc, de exemplu, la faptul ca investitiile straine din Romania au profitat in primul rand de oportunitatile „naturale”oferite de Romania, orientandu-se spre capitala, spre judetele de la granita de vest sau spre cele cu o puternica traditie industriala (Sibiu, Arges, Brasov etc.). La capitolul inertie as include mai ales capacitatea invatamantului superior romanesc de a oferi, mai ales pe latura politehnica, specialisti de o calitate foarte buna.
Acest model nu a functionat bine. Marturie in acest sens stau episoadele de supraincalzire economica ce au facut ca PIB-ul Romaniei sa fie unul dintre cele mai volatile din regiune. Perioadele in care ne mandream cu una dintre cele mai rapide cresteri economice din Europa au fost intrerupte de intervale in care in in contextul incetinirii sau recesiunii economice ale continentului, excelam din nou, dar de data aceasta la polul opus. Accelerarile peste limita de sutenabilitate dictata de PIB-ul potential trebuiau inevitabil corectate. Concluzia este ca o strategie de crestere a PIB-ului potential, adica de dezvoltare, presupune de fapt o strategie de a) atragere de resurse si b) utilizarea eficienta a lor. Avand in vedere ca resusele disponibile sunt capitalul si resursele umane, discutia va fi despre cum le obtinem si cum le administram.
In contextul economic actual si tinand cont de slabiciunile Romaniei, mobilizarea de capital nu este un lucru usor. Capitalul strain, confruntat cu un context international mai impredictibil, a devenit mult mai putin mobil si foarte selectiv. Din pacate, Romania nu este intr-o pozitie foarte favorabila de a-l atrage si nu va fi, pana nu isi imbunatateste problemele de infrastructura pe care le are. A doua varianta ar fi agregarea si punerea la lucru a capitalului autohton. O provocare, daca ne gandim la faptul ca nu este mult, iar cel care exista in Romania este mai degraba fragmentat. Punerea lui la treaba s-ar putea face prin stimularea dezvoltarii sectorului IMM si prin utilizarea vehiculelor de investitii precum fondurile de pensii private sau fondurile de investitii, care iau economii multe si marunte si le coaguleaza in sume investibile.
In acest context, vad dezvoltarea bursei de valori mai degraba ca un loc in care cererea si oferta autohtona de capital se vor intalni. Am indoieli serioase in legatura cu vocatia internationala pe care ar putea sa o aiba, in conditiile in care bursele internationale se afla intr-un proces de consolidare pentru a asigura un one-stop-shop pentru investitori. In acest context, cred ca bursele mici vor exista mai ales pentru a facilita fluxuri de capital nationale, caci cele internationale vor migra spre bursele mari, cu o oferta diversificata.
Exploatarea resurselor naturale poate aduce fluxuri importante de venituri, dar va depinde doar de noi daca le vom concretiza intr-un capital de dezvoltare sau daca vom cadea sub „blestemul resurselor”. Nu putem incheia acest capitol al identificarii potentialelor surse de capital fara sa amintim cea mai ieftina si cea mai discutata sursa: fondurile europene. Nu am sa mai insist si eu asupra ei.
Atragerea capitalului este conditia necesara, dar nu si suficienta pentru dezvoltare. Pasul decisiv este calitatea administrarii capitalului. Aceasta presupune identificarea proiectelor de dezvoltare de impact si prioritizarea lor. Cu toate ca Romania a avut pana acum cativa ani, raportat la PIB, unul dintre cele mai mari procente din Europa la capitolul investitii, efectul lor a fost extrem de limitat datorita imprastierii in numeroase proiecte de importanta indoielnica si nefinalizate. In acest context, trebuie tinut cont de faptul ca infrastructura de transport este menita nu doar sa urmeze fluxurile economice, ci si sa le creeze. Deci pana la proiecte mult mai marete si mai complexe, ce-ar fi daca am produce un plan de reintegrare a Moldovei de pana la Prut in economia romaneasca. Este zona care poate oferi Romaniei suplimentul de PIB potential de care are nevoie.
Tot in categoria eficientei administrarii capitalului existent intra si politica de alocare a resurselor bugetare. Investitiile trebuie sa revina in prima pozitie, in conditiile in care stimularea consumului nu poate aduce decat victorii pe termen scurt. In lipsa unui PIB potential ridicat, consumul suplimentar sfarseste prin a fi reflectat in inflatie si deficite externe, asa cum deja a inceput sa se intample.
In final, trebuie sa se inteleaga ca atractivitatea Romaniei este data in primul rand de calitatea mediului de afaceri, predictibilitate si infrastructura. Nu prin masuri care ne apropie de paradisuri fiscale, vaduvind bugetul de venituri si creand nervozitate in mediul de afaceri datorita suspiciunii de nesustenabilitate.
A doua resursa importanta pe care o mentionam alaturi de capital era resursa umana. La acest capitol, obiectivul Romaniei ar trebui sa fie cresterea cu 2 milioane a populatiei angajate in sectorul formal. Insa, pentru atingerea acestui obiectiv, primul pas esential este crearea a 2 miloane de locuri de munca, proiect care ne intoarce cateva paragrafe mai sus, la importanta atragerii si gestionarii capitalului.
Pasul al doilea este gasirea oamenilor, subiect care are mai multe solutii. In primul rand, accesarea zonelor cu somaj ridicat. Insasi scoaterea acestor grupuri sociale, dar si geografice, din izolare va genera locuri de munca, producand un cerc virtuos. In al doilea rand, cresterea varstei de pensionare si angrenarea voluntara a persoanelor in varsta poate fi o sursa suplimentara de forta de munca. A treia solutie ar trebui sa fie incurajarea intoarcerii in tara a romanilor emigrati si atragerea celor care traiesc in tarile invecinate. De abia intr-un final cred ca ar trebui sa ne gandim la alti imigranti, provenind din zone mai mult sau mai putin apropiate. Fie vorba intre noi, in momentul de fata, salariile si nivelul chiriilor fac utopica si relocarea romanilor din Moldova de pana la Prut, deci de ce ar veni cineva mai de departe?
Pasul al treilea este calificarea fortei de munca, ceea ce presupune o serie de pasi minimi. Cresterea capacitatii centrelor universitare de excelenta, care in final le va mari si atractivitatea regionala, importanta in ecuatia atragerii unei forte de munca internationale calificate. Adecvarea sistemului educational astfel incat sa furnizeze calificari superioare, dar si medii, in cantitatea si structura cerute de piata, avand ca obiectiv inclusiv abordarea populatiei adulte care ocupa mai ales zona rurala. Coexistenta unor zone cu somaj de doua cifre si a unora cu somaj practic zero este o dovada proastei functionari de pana acum a sistemului educational, iar aceasta este printre altele si o consecinta a faptului ca salarizarea nu se face pe criterii de performanta didactica, ci pe baza de cresteri la gramada, nediferentiate. Un lucru care ar trebui si el modificat.
Presupunerea ca Romania va putea sa creasca accelerat dupa modelul aplicat in ultimele decenii este profund eronata si de aceea foarte riscanta. O rupere cu trecutul si nu o extrapolare este necesara in acest moment printr-o planificare strategica a dezvoltarii Romaniei, avand in vedere ca niciunul din proiectele de mai sus nu poate fi realizat pe termen scurt.
Economia romaneasca, pentru a castiga meciul dezvoltarii sustenabile, are nevoie de „Tobosarul”care sa uneasca absolut toate resursele disponibile in spatele unei sincronizari si a unui ritm perfect. Nici prea lent, nici prea rapid, dar constant. Se ofera cineva? Se pricepe cineva?
Un weekend placut!
