Articolul recent al domnului profesor Cosea “Din seria panseurilor Ministrului de Finante…” se incadreaza intr-un model de gandire care castiga vizibilitate mai recent in spatiul public. Pornind de la o evaluare corecta, si anume ca cererea excede oferta si ca aceasta situatie poate dezechilibra economia, se ajunge la concluzii si confuzii in care masurile cu aplicabilitate de termen lung sunt amestecate cu masurile cu aplicabilitate pe termen scurt. Astfel, se spune ca de fapt solutia nu este limitarea consumului pentru restabilirea echilibrelor, ci cresterea ofertei.
La prima vedere s-ar putea spune ca abordarea este corecta. Cum poti spune unor cetateni care sunt printre cei mai saraci consumatori ai Europei ca de fapt consuma prea mult. Mai bine ne-am preocupa de stimularea productiei pentru a o aduce la nivelul cererii. Am cateva obiectii de fond la o astfel de abordare.
In primul rand, as prefera o preocupare pentru cresterea productivitatii, principalul parametru de natura sa permita cresteri salariale sustenabile. Un termen care insa lipseste, in mod surprinzator, din comentariul domnului profesor, cu toate ca de fapt acesta este un motiv esential pentru care romanii sunt printre cei mai saraci din Europa: faptul ca au una dintre cele mai scazute productivitati.
In al doilea rand, pentru stimularea consumului la nivelul pe care il vedem acum, a fost nevoie de mai putin de sase luni. E simplu: scadem peste noapte impozitele si problema consumului e rezolvata, la schimb cu aparitia altor probleme. Deci sa inteleg ca poate cineva sa isi imagineze ca un dezechilibru realizat extrem de rapid prin stimularea consumului poate fi rezolvat la fel de rapid prin stimularea ofertei? Ar fi extrem de optimist….
Stimularea ofertei presupune noi planuri de afaceri, noi capacitati de productie si investitii, cautare de oameni calificati, si, bineinteles, o alta infrastructura. Un proces care se poate desfasura doar pe perioade indelungate de timp, perioade in care dezechilibrele se vor amplifica fara o limitare a cresterii consumului, care se va duce in importuri si inflatie, asa cum a inceput deja sa o faca.
Si, dincolo de bani, mai e nevoie de ceva esential: increderea mediului de afaceri ca isi va recupera banii din investitiile facute. Or, cum ne putem astepta ca mediul de afaceri sa aiba incredere intr-un context international atat de tensionat, sau intr-o situatie in care sustenabilitatea politicii fiscale trezeste semne de intrebare. Cunosc oameni de afaceri care prefera sa nu faca investitii, temandu-se de o serie de modificari ale politicii fiscale. De altfel, nu cred ca este intamplator faptul ca o mare parte din scaderea TVA de la 1 ianuarie a fost internalizata de companii. Incertitudinile legate de viitor le fac sa prefere mai degraba castigurile pe termen scurt.
In sfarsit, in al treilea rand, actualul guvern a fost de la bun inceput condamnat la a pune in aplicare un buget care “i-a fost dat in plic”. Ceea ce il pune pe actualul ministru de finante in urmatoarea situatie: are un deficit bugetar intins la limita de 3% prin stimularea consumului, dar este acuzat ca se comporta ca un functionar si nu da drumul la investitii. Din ce bani? Din cei pe care nu ii mai avem, pentru ca tocmai am stimulat consumul? Sau sa crestem deficitul si mai mult de 3%? E adevarat, este o reteta pe care am mai incercat-o. Mergem pe deficite mari, ca noi stim cel mai bine ce e de facut, nu “dusmanii” care ne pandesc de afara, dupa care, in criza de idei si bani, ne intoarcem tot la ei pentru ajutor.
Va propun sa nu ne fie teama sa aplicam manualele de economie pana la capat.
(comentariul a fost publicat de Ziare.com pe 4 martie 2016)
