Bancile centrale ale economiilor mature si liberale si-au asumat in mod constant imaginea unor institutii exclusive tehnocrate, pastrand la minim relatia lor cu politicul. Mandatul principal sau unic pe care cele mai multe l-au primit, si anume acela de a tine inflatia sub control, le-a facut sa se aplece mai mult asupra teoriilor si modelelor economice cu ajutorul carora sa ia deciziile optime pentru atingerea acestor obiective. In acest scop, prezervarea independentei lor a reprezentat o conditie esentiala pentru garantarea unor decizii de politica monetara care sa nu fie influentate de ciclurile electorale sau interese politice de conjunctura.
Al doilea element important in istoria bancilor centrale a fost statutul de arbitru neutru. Cu alte cuvinte, prin politica lor nu au urmarit sa avantajeze anumite categorii de debitori, sistemul bancar fiind canalul de propagare a politicii monetare.
Insa provocarile cu care s-au confruntat bancile centrale in perioada crizei si ulterior au facut ca cele doua atribute mentionate sa fie puse sub semnul intrebarii. In primul rand, politicienii confruntati cu tensiunile sociale generate de criza sau temandu-se de o noua recesiune au simtit din ce in ce mai mult nevoia sa interfereze in actiunile bancilor centrale sau sa puna presiune asupra acestora incepand cu SUA si terminand cu Romania sau Turcia. Iar succesul bancilor centrale de a rezista unor astfel de presiuni a variat de la o tara la alta.
La fel de importanta, daca nu chiar mai importanta, a fost decizia unor banci centrale de a renunta in mod premeditat la cel de-al doilea atribut, si anume acela de arbitru neutru. Demararea programelor de relaxare cantitativa prin achizitia masiva de obligatiuni emise intr-o prima instanta de actori suverani si, ulterior, ne-suverani a creat o clasa privilegiata. Acesti emitenti nu au mai trebuit sa se indrepte catre investitori pentru finantare, gasind in bancile centrale un creditor generos si de incredere.
Impactul acestui comportament discriminator din partea bancilor centrale a avut efecte pe multiple planuri: economic, social, dar si etic. Pentru ca mareea monetara creata de bancile centrale nu a ridicat toate “barcile” in aceeasi masura.
In primul rand au creat un hazard moral in ce priveste comportamentul guvernelor, care s-au vazut dintr-o data mult mai putin motivate sa-si ajusteze deficitele si gradele de indatorare, atata vreme cat aveau promisiunea bancilor centrale de a le finanta datoria. Nu este de mirare ca, in aceste conditii, ajustarile fiscale s-au realizat atat de lent.
In al doilea rand, si companiile au reusit sa se finanteze mai usor fara ca aceste costuri sa mai reflecte corect profilul lor de risc. De multe ori insa, aceste finantari ieftine nu au avut un efect de angrenare si in ce priveste nivelul de salarizare al angajatilor, de ele beneficiind in primul rand actionarii, fie prin distributia de dividende, fie prin rascumpararea de actiuni de catre companie.
In al treilea rand, prabusirea dobanzilor de catre bancile centrale pana la niveluri negative in termeni reali sau nominali a prins nepregatita marea parte a populatiei. Adica pe toti aceia care isi administrau economiile intr-un mod nesofisticat, apeland la depozite bancare sau alte investitii cu risc scazut. Ei au fost si sunt perdantii noului context creat de marile banci centrale.
Pe de alta parte, minoritatea cea mai bogata, cei botezati “the smart money”, au avut resursele necesare pentru a plati know-how din parte expertilor in investitii si pentru a accesa clasele de active care ofereau randamente mai bune decat cele la indemana publicului larg. Nu intamplator, marii detinatori de capital au fost de multe ori si beneficiarii finantarii ieftine ale companiilor in care erau actionari directi sau indirecti. Conform Wall Street Journal, peste 85% din activele celor mai bogati 1% din SUA constau in active financiare precum actiuni, obligatiuni sau participatii in companii private. Ca urmare, acestia au benficiat din plin de cresterile bursiere ale ultimilor ani precum si de scaderea randamentelor obligatiunilor (care au antrenat cresterea preturilor pe piata secundara) valoarea activelor financiare detinute crescand cu 72% de la recesiune.
WSJ mai remarca faptul ca jumatatea inferioara a gospodariilor americane masurata dupa avutia lor au recuperat doar recent pierderile din perioada 2007-2009 si, ajustat la inflatie, sunt cu 32% mai sarace decat in 2003. In schimb, cele mai prospere 1% dintre gospodarii sunt de peste doua ori mai avute decat in 2003.
Practic de relaxarea extrema indusa de marile banci centrale au beneficiat cei care si-au maximizat valoarea capitalului detinut in companii printr-un efect de levier si care, in plus, au avut acces la metode sofisticate de conservare a avutiei spre deosebire de marea parte a populatiei.
WSJ remarca intr-o analiza preturile astronomice la care au ajunsa sa se vanda proprietati imobilare de mare lux. Acum doua decenii, sa vinzi o casa cu 100 de milioane de dolari era de neconceput. Acum, doar in 2019 in SUA au fost inregistrate patru vanzari de peste 100 de milioane si inca una mai este asteptata pana la sfarsitul anului. Pe de alta parte, un cunoscator imi spunea ca whisky-uri japoneze de mare clasa care acum 10 ani se vindeau cu 100 de dolari acum se vand cu 300 de dolari. “Inflatia” preturilor bunurilor si proprietatilor de lux in contrast cu lipsa de inflatie in cosul de consum al populatiei sugereaza ca banii tipariti de bancile centrale au umflat mai degraba panzele unei minoritati conducand la o polarizare in crestere din tarile dezvoltate.
In aceste conditii, apetitul renascut al bancilor centrale importante de a relua relaxarea cantitativa ar trebui sa ne ingrijoreze si sa ne faca sa punem o intrebare neotodoxa.
Ce-ar fi daca prin preconizata relaxare cantitativa, in locul subventionarii statelor si companiilor, bancile centrale ar subventiona populatia in scopul stimularii consumului, a inflatiei , limitarii polarizarii sociale si, in ultima instanta, pentru a-si redobandi neutralitatea in tratarea actorilor economice?
Un weekend placut!
