Cat de tentant poate fi ca, odata ajuns in varful piramidei puterii, sa iti imaginezi ca deciziile politice sunt un panaceu universal pentru toate problemele, de orice natura ar fi ele. Din pacate, lucrurile nu stau asa. Majoritatile parlamentare nu au puterea sa schimbe si legile economiei de piata si acest lucru le este adus aminte periodic guvernantilor de pretutindeni, uneori chiar intr-un mod brutal. Asa cum dogma religioasa a avut pretentia sa stabileasca traiectoria soarelui in jurul Pamantului, ignorand legitatile naturii, intr-un mod similar, de multe ori, decizii politice ignora legitatile economice, cu iluzia ca ele nu sunt importante sau chiar ca ele de fapt nu exista. Unele dintre consecinte isi arata deja efectul, altele putem sa incepem sa le ghicim, iar unele decizii de acest tip mai pot fi inca evitate.
Crearea zonei euro a fost o decizie politica. Conform parametrilor macroeconomici, o uniune monetara optima ar fi trebuit sa se limiteze la 4-5 tari din zona nordica a Europei conduse de Germania, un grup in care Franta nu ar fi fost catusi de putin un membru cert. Decizia politica a prevalat insa si 11 state au creat zona euro (ulterior s-a alaturat si Grecia), chiar daca mobilitatea fortei de munca si integrarea fiscala erau departe de nivelurile cerute de o zona monetara optima. Mai mult, parametrii economici minimi pe care noii membri trebuiau sa ii indeplineasca, asa numitele criterii de la Maastricht, chiar daca au fost superficiali, reprezentand niste conditionalitati slabe, au fost indepliniti de unii membri prin manipularea propriilor raportari macroeconomice pentru ca altfel nu s-ar fi calificat. Saptamana aceasta chiar Banca Central Europeana recunostea ca membrii fondatori ai zonei euro au avut evolutii divergente pana in prezent. “Progresul catre convergenta al celor 12 tari care au format zona euro in anii de inceput a fost dezamagitor” avand in vedere ca proiectul initial presupunea ca moneda unica le va permite celor intarziati economic sa recupereze diferentele. “Diferentialul de dezvoltare fata de media zonei euro s-a mentinut in cazul unor tari (Spania si Portugalia), sau chiar a crescut (Grecia).” “Mai mult, Italia, initial o tara cu venit ridicat, a inregistrat cea mai proasta performanta, sugerand o divergenta substantiala fata de grupul tarilor cu venituri ridicate” se arata in analiza BCE.
Zona euro este un experiment care risca sa esueze tocmai pentru ca criteriile politice au prevalat in detrimentul celor economice. Mobilitatea fortei de munca nu va creste deoarece o “Europa a natiunilor” este o Europa in care fiecare cetatean este mai intai francez, german, roman etc. si de abia in al doilea rand “European”. Asta inseamna ca, in lipsa unei limbi comune europene si ca urmare a favorizarii conationalilor din motive obiective si subiective, discrepantele pe piata muncii vor ramane: Germania somaj aproape zero, Spania si Grecia somaj de peste 20%. In plus, uniunea fiscala va fi, din nou, greu de realizat, in conditiile unor filozofii fiscale si chiar “de viata” atat de diferite. Si, iata, subiectul natiunilor revine. Spre deosebire de americani, nu se va pune problema transferurilor fiscale intre europeni, ci de la germani la portughezi sau la italieni sau la greci. Uitati-va cata emotie genereaza posibilitatea stergerii unei parti din datoria Greciei si cu cata forta revine abordarea de tip “noi contra ei”. Cat de realiste ar fi transferurile fiscale in aceste conditii? Comentariul BCE mai toarna gaz pe foc, mentionand faptul ca imediat dupa aderarea la euro unele dintre tari au oprit reformele, ceea ce a stopat cresterea competitivitatii economiilor respective. Lipsa unei concurente reale a facut ca finantarea de acum ieftina sa duca la alocarea eronata de capital, in timp ce au fost stimulate asteptarile nerealiste legate de cresterea veniturilor populatiei.
Dar o iesire a Greciei din zona euro nu este dezirabila politic, chiar daca, economic vorbind, ar fi raul cel mai mic, dand o sansa acestei tari sa iasa din ghearele rigiditatilor impuse de o moneda unica si o datorie sufocanta. Decidentii din zona euro ignora si de aceasta data criteriile economice, tratand proiectul “euro” ca un proiect in primul rand politic, amanand deznodamantul si provocand pierderi financiare si suferinta suplimentare. Rostogolirea datoriilor Greciei continua.
Economic vorbind, avand in vedere diferentele structurale si culturale majore din interior, viitorul zonei euro ar trebui sa duca spre o zona cu doua viteze, ceea ce ar insemna o reparare partiala a “pacatului originar”. Si sunt deja semne ca exista avocati ai acestei abordari care ar permite o integrare mai adanca si mai rapida a acelor state care au suficient de multe elemente economice si culturale in comun care sa le faca sa aiba incredere reciproca in rigoarea lor economica. Merita amintit ca unii vad realizat acest proiect pur si simplu prin iesirea Germaniei si inotarcerea la marca, in conditiile in care, beneficiind de o moneda subevaluata fata de puterea economiei sale, este o sursa de dezechilbre in zona euro.
Dar este de asteptat ca ideii acesteia sa i se opuna politicul. Nimanui nu ii convine sa fie prezentata ca o tara de mana a doua in zona euro si toti vor dori beneficiile economice si de imagine generate de asocierea cu “greii” zonei euro. Inclusiv pentru tari care bat la poarta zonei euro, o zona euro in doua viteze este inacceptabila politic, deoarece nu se doreste ajungerea si eventual ramanerea pe timp nedeterminat intr-o anticamera. Dar, pana la urma, cate tari din Europa sunt capabile cu adevarat, dincolo de declaratii si intentii politice, sa tina pasul cu competitivitatea Germaniei si a Olandei, de exemplu, ca sa clameze un loc la masa nucleului zonei euro?
Iluzia solutiilor politice pentru dezechilibre economice este intretinuta in acest zile si in China unde, asa cum va spuneam, bursa este in pericolul de a se prabusi. Solutiile gasite si care, in esenta, au la baza implicarea dirijata a unor institutii financiare de stat in sustinerea preturilor, au inrautatit situatia in sensul in care bursa, teoretic un instrument al unei economii libere de piata, a devenit dependenta de interventionismul statului. Din acest motiv, orice zvon legat de sistarea interventiei institutiilor statului duce la o scadere a preturilor, asa cum s-a si intamplat deja. Intre timp, piata se distorsioneaza: institutii de stat devin, fara sa vrea, actionari ai unor firme listate, la preturi supraevaluate. Si asta doar pentru ca, politic, nu poate fi acceptata o cadere a bursei care ar afecta investitorii mici. Probabil ca, similar interventiilor valutare ala bancilor nationale care incearca sa apere o moneda supraevaluata, atunci cand costul interventiilor va deveni prea mare, interventiile vor fi oprite, iar piata va fi lasata sa decida pretul corect. Dar la inceput exista iluzia ca piata poate fi controlata, lucru cu atat mai greu de realizat cu cat este mai lichida.
Si in Romania am avut si avem astfel de situatii in care decizii politice au ignorat sau ignora legi economice. Dealungul timpului, cresterile salariale in sectorul de stat peste rate de crestere a productivitatii economiei au trebuit ulterior ajustate, mai ales intr-un context de criza, deorece economic nu erau sustenabile. Cele mai severe ajustari au fost cele din 2010, an in care excesele bugetare, fundamentate politic dar nu si economic, din 2008 au trebuit sa fie corectate. In mod similar, periodic au aparut declaratii politice legate de aderarea la zona euro la o anumita data, declaratii care s-au dovedit ulterior a fi baloane de sapun, transformand aderarea la zona euro intr-o tinta miscatoare. Realitatea este ca, economic, Romania a ramas la distanta de tarile zonei euro in lipsa unor programe de dezvoltare adecvate si, ca urmare, nepregatita economic pentru a face acest pas. Din acest motiv, termenele stabilite periodic politic au devenit de fiecare data irelevante. Romania nu va avea nicio sansa sa faca acest pas fara a fi pregatita economic, avand in vedere ca cenzorii unei astfel de intrari, principalii membri ai zonei euro, vor fi mult mai exigenti prin prisma experientei grecesti.
Dar clivajul dintre politic si realitatile economice nu are la origine doar pripeala si lipsa de fundamentare a deciziilor, ci si lipsa acestora, in pofida faptului ca evolutiile economice o cer cu stringenta. La acest lucru m-a facut sa ma gandesc o statistica a Comisiei Nationale de Prognoza, care arata o 
serie de evolutii pe care nu m-as feri sa le numesc grave. Tabelul alaturat prezinta salariile nete medii din diferite regiuni de dezvoltare, calculate ca % din Regiunea Vest.
Datele arata in mod clar faptul ca tendina urmatorilor ani va fi aceea de crestere a decalajelor de dezvoltare intre principalele regiuni ale Romaniei. Cred ca trebuie evidentiate doua regiuni care exceleaza in sens negativ. Cea mai rapida pierdere de viteza a salariilor si, implicit, a nivelului de trai, in raport cu Regiunea Vest o are Regiunea Sud-Vest Oltenia. Pe de alta parte, cea mai saraca zona din tara ramane Regiunea Nord-Est, care va vedea decalajul de subdezvoltare crescand in continuare accelerat in anii urmatori. Aceasta va fi principala consecinta a faptului ca va ramane izolata de reteaua de infrastructura a restului tarii, in lipsa asumarii unei decizii ferme in acest sens de catre politic. In conditiile in care, in ultimul deceniu, nu am fost in stare sa integram si sa facem partasa la dezvoltarea Romaniei o Moldova mica, integrata de secole cultural si legislativ, orice discutie legata de integrarea economica a unei Moldove extinse devine neserioasa si potential periculoasa. Legile economice, daca sunt ignorate, se vor razbuna oricat de “nobile” si “istorice” ar fi motivatiile.
Un weekend placut!
