Crizele economice sunt de cele mai multe ori rezultatul exceselor: perioade prea lungi cu dobanzi scazute in pofida incalzirii economiei, cursuri de schimb care nu reflecta competitivitatea economica a tarii emitente, rate de indatorare excesive care sfarsesc prin a duce la incapacitate de plata, deficite bugetare prea mari sau cresteri salariale excesive in sectorul public. In astfel de situatii, intrebarea nu este “daca”, ci “cand” si “cum” se va realiza reechilibrarea economica. Pentru ca, in esenta, exista doua posibilitati. Prima este cea a unei ajustari guvernate, prin care schimbarile necesare se produc gradual, prin asumarea unui set de masuri monetare si fiscale de natura sa duca la o “aterizare” lina a economiei intr-o noua situatie de echilibru.
A doua varianta este o ajustare spontana, prin fortele pietelor, care genereaza un soc economic suficient de puternic pentru a duce la stoparea brusca a dezechilibrelor cu costul cresterii somajului, a deprecierii monedei, a inflatiei, de fapt a saracirii populatiei. Aceasta a doua varianta este deobicei consecinta pasivitatii, a ignorantei sau a lipsei de curaj de a lua la timp masurile de corectie care se impun.
Criza climatica nu face exceptie. Si aducerea Pamantului la un nou nivel de echilibru se poate face prin aceleasi doua cai: una guvernata sau una spontana. Exista insa o diferenta vitala intre o criza economica si una climatica. Crizele economice si revenirile necesita intervale de timp de ordinul anilor. In schimb, a fost nevoie de decenii de politici industriale nesustenabile care sa declanseze actualele tendinte climatice si, odata izbucnita criza, ea va avea un impact devastator asupra civilizatiei umane.
In final, intr-un proces de ajustare spontana, dezastrele vor duce la decimarea populatiei, la distrugerea economiilor si la intoarcerea noastra inapoi in istorie pana la nivelul la care emisiile de carbon pe care le vom genera vor fi reduse pana la un nou nivel de echilibru cu ecosistemul planetar. Insa, intr-un astfel de proces, nu doar civilizatia umana ar avea de suferit, ci si fauna si flora planetei ar suferi schimbari ireversibile prin desertificare si disparitia speciilor. Cat despre perioada de eventuala revenire dupa o astfel de criza, habar nu avem daca vom vorbi de sute sau mii de ani. Sau daca planeta isi va mai reveni vreodata.
Asta inseamna ca, spre deosebire de costurile dureroase, dar limitate in timp, asociate pasivitatii in perspectiva unei crize economice, costurile asociate pasivitatii in perspectiva unei crize climatice vor avea efecte devastatoare pe termen lung la nivel global.
Iar primul adevar incomod care trebui spus este ca agitatia si “preocuparea” permanenta a liderilor politici din ultimele decenii nu au produs absolut nicio consecinta vizibila in ce priveste accelerarea decarbonizarii economiilor. In graficul de mai jos, observati cantitatea de CO2 emisa in lume pe unitate de PIB in ultimii 30 de ani asa cum este prezentata de laureatul premiului Nobel William Nordhaus in publicatia Foreign Affairs.
Concluzia este dureroasa si, de fapt, ne duce la prima mare problema a civilizatiei noastre: lipsa unui leadership eficient intr-un proiect de o astfel de importanta. In pofida zecilor de conferinte si protocoalelor semnate in 1992, 1997, 2009 sau 2015, tendinta de decarbonizare nu a cunoscut absolut nicio accelerare. A continuat neabatuta pe aceeasi tendinta liniara.
Iar locul de unde ar fi trebuit sa provina leadership-ul, initativa, in acest proces extrem de complicat este evident. Nu ar trebui sa ne lasam pacaliti. Chiar daca toate aceste conferinte au avut ambitia unei participari cvasi-globale intr-un spectacol grandios, de fapt, problema incalzirii globale s-ar putea rezolva prin acordul a doar 20 de tari. Doar 20 de tari sunt sursa a 80% din emisiile de carbon din atmosfera.
Insa pentru ca acest tari sa faca ceea ce este necesar, trebuie indeplinite doua conditii care nu sunt usoare deloc. In primul rand, sa dispara competitia geopolitica dintre ele si sa inceteze “trisatul” sau vanarea “pranzurilor gratuite” in speranta ca “ceilalti” vor face si treaba lor. Ele ar trebui sa inteleaga ca un dezastru climatic va avea doar perdanti si niciun castigator.
In al doilea rand, ele trebuie sa inceteze sa sustina utopic ca putem rezolva problemele schimbarilor climatice strict prin tehnologie. Nu avem nici timpul, nici banii si nici know-how-ul necesar pentru a ne misca suficient de repede doar prin tehnologie.
Fara doar si poate, tehnologia va avea un rol important, insa adevarul pe care liderii marilor poluatori refuza sa il rosteasca, este ca stoparea incalzirii globala nu poate fi atinsa suficient de repede fara o ajustare semnificativa, si subliniez “semnificativa”, a stilului nostru de viata. Spus mai direct, fara o anumita rationalizarea a consumului nostru excesiv.
Productia de CO2 este o consecinta directa a comportamentului consumerist, energofag pe care il au in primul rand locuitorii tarilor dezvoltate. Din aceasta perspectiva, adevaratul parametru care arata contributia fiecarui dintre noi este amprenta de carbon pe care o avem prim prisma consumului nostru. Judecand dupa aceasta masura, faptul ca China furnizeaza o treime din emisiile de carbon are o explicatie foarte simpla. Este rezultatul consumului din tarile dezvoltate pe care ea il satisface. Deci poate nu catre China ar trebui sa aratam in primul rand cu degetul.
Un studiu realizat in 43 de tari pe 5 continente si publicat de catre Universitate de Stiinta si Tehnologie din Norvegia arata consumatorii ca fiind responsabili pentru 60% din emisiile de carbon si 80% din consumul de apa la nivel global. Cea mai ridicata amprenta de carbon o are consumatorului din SUA cu 18,8 tone echivalent CO2, in timp ce consumatorul chinez are o amprenta de 10 ori mai mica. Conform studiului, consumatorul din Romania are o amprenta de 4,6 tone, usor sub Ungaria si la jumatate fata de Polonia, unde utilizarea carbunelui este inca foarte populara. Media la nivel global este de 3,4 tone.
Concluzia este ca, pana sa ne indreptam ochii acuzatori spre guverne si corporatii, pana sa ne indignam in piete si sa huiduim, ar trebui sa ne indreptam in mod critic ochii catre propriul comportament. Iar schimbarea benevola a comportamentului pe scara larga nu este un lucru usor de realizat, mai ales daca vorbim de cai de micsorare a consumului. Psihologii ne atrag atentia ca demersurile care schimba opinia publicului nu duc de cele mai multe ori si la o schimbare de comportament. Pentru ca intervine obisnuinta.
Din acest motiv, e nevoie de un set de instrumente menite sa creeze o noua obisnuinta, un nou comportament, care sa duca la scaderea emisiilor de carbon. Iar in stimularea comportamentelor dorite si penalizarea “obisnuintelor” la care trebuie sa renuntam, parghiile economice vor avea un rol esential.
Da, cresterea preturilor la energie este teribila si frustranta si trebuie sa duca la protejarea categoriilor vulnerabile. In acelasi timp insa, ea va duce la importante schimbari de comportament in ceea ce priveste modul in care construim casele si cladirile de birouri, in care le izolam termic pe cele existente si in modul in care le incalzim. Schimbari deosebit de importante, avand in vedere ca incalzirea rezidentiala este una dintre importantele surse de emisii de CO2.
In acelasi timp insa, socul preturilor la energie este inca o dovada a lipsei de leadership si de planficare intr-un proces de ajustare atat de complicat. Practic, renuntarea la energia pe baza de carbune, migrarea catre gaz ca solutie intermediara si gasirea in consecinta a surselor de gaz natural necesare a avut decenii pentru a fi pregatita. Si iata-ne totusi astazi martorii unei degringolade in ce priveste tranzitia catre o energie mai putin poluanta, care ajunge sa ne face dependenti de o serie de furnizori de gaz cvasi-monopolisti, cu un comportament economic nu foarte predictibil.
Liderii nu doar ca nu au fost capabili sa planifice, dar au reusit inclusiv sa cada prada unor obsesii ce i-au facut sa uite care este de fapt adevarata lor prioritate. Astfel au ajuns sa se lupte cu emisiile de carbon, culmea, prin interzicerea centralelor nucleare pentru ca … tsunamiul din Japonia a aratat cat de nesigure sunt. Si cand regulile te stanjenesc, legile chimiei nu mai conteaza si soliciti schimbarea lor din mers: gazele naturale sunt acceptabile, sunt verzi, in timp ce energia nucleara nu este.
Dar, dincolo de inabilitatile evidente de planificare a accelerarii tranzitiei de la hidrocarburi catre energie verde, un alt adevar incomod este ca, pentru atingerea tintelor de decarbonizare, scumpirile nu ar trebui sa se opreasca aici.
In analiza prezentata in Foreign Affairs, economistul William Nordhaus sustinea ca atingerea tintelor de emisii este de neconceput fara doua demersuri extrem de importante. In primul rand, globalizarea schemei certificatelor de carbon, in conditiile in care in prezent ele acopera doar a cincea parte din emisii.
In al doilea rand, costul emisiilor ar trebui sa ajunga de la valoarea record din prezent de 50 de dolari pe tona, la 85 de dolari in 2050. Atata vreme cat penalizarea pentru emisiile de CO2 nu va fi suficient de mare, energiile revolutionare nu vor avea nicio sansa sa genereze planuri de afaceri care sa atraga investitii masive.
Seful Agentiei Internationale pentru Energie ne avertizeaza si el ca volatilitatea extrema a pietelor energie va ramane un risc major atata vreme cat investitiile in energie regenerabila nu vor fi triplate in urmatorul deceniu. Dar, mai mult decat atat, presupunand ca toate guvernele vor respecta angajamentele actuale de emisii nete zero, lumea ar atinge pana in 2030 doar 20% din taierile de emisii necesare pentru a atinge tinta de net zero pana in 2050. Reprezentarea grafica alaturata a Financial Times este mai mult decat edificatoare.
Insa alaturi de intretinerea iluziei ca incalzirea globala va putea fi oprita prin ajustari nesemnificative ale stilului nostru de trai, mai exista o alta mare iluzie intretinuta din egoism si din ignorarea faptului ca, in situatia grava in care suntem, spre deosebire de perioada marilor imperii, toti cei din barca ar trebui sa tragem la vasle.
Concentrarea exclusiva pe diminuarea emisiilor de de carbon ma duce cu gandul la urmatoarea comparatie. Imaginati-va ca ne-am fi propus ca hranirea populatiei globului, care in ultimele doua secole a crescut de peste 7 ori, sa o rezolvam doar prin obligarea oamenilor sa manance din ce in ce mai putin in loc sa ne propunem stimularea productiei agricole. Bineinteles ca ar fi fost o non-solutie. Si totusi asta incercam sa replicam cand vine vorba de emisiile de CO2 si consumul asociat de oxigen.
Tarile detinatoare de mari paduri si mari producatoare de oxigen prin absorbtia CO2 nu exista in ecuatia financiara a protectiei planetei. Grija cea mare este cum sa le penalizam cand isi taie padurile. In schimb, comunitatea internationala nu a gasit inca o cale prin care sa ii penalizeze pe marii poluatori care nu isi respecta tintele de emisii la care s-au angajat.
In ce priveste tarile impadurite ale planetei, obiectivul ar trebui sa fie de fapt recompensarea lor astfel incat valoarea economica unor copaci netaiati sa fie mai mare decat cea a pamantului arabil sau minereurilor de sub el. Si padurile trebuie sa devina o sursa de inavutire pentru tarile respective, caz in care procesul de despadurire ar putea fi nu doar stopat, ci chiar inversat. Focalizarea teribil de ingusta pe limitarea emisiilor de carbon pare sa piarda din vedere importanta ecosistemelor naturale in echilibrul planetar, ca sa nu mai vorbim de repsonabilitatea morala pe care o avem pentru conservarea speciilor planetei.
O tinta de emisii-zero pentru o tara ca Brazilia sau pentru tarile africane care detin paduri ecuatoriale ar putea fi valida? Este tinta de emisii zero o tinta doar pentru bogati sau pentru toate tarile, inclusiv cele detinatoare de mari paduri si ecosisteme? Caci daca este pentru toate tarile, ajungem la situatia absurda in care ne putem lua adio de la marile paduri ale planetei si fauna asociata, avand in vedere nivelul scazut de emisii al tarilor in care se afla.
Asta nu face decat sa arate ingustimea unui astfel de obiectiv si lipsa interesului gasirii unui mecanism economic de remunerare a tarilor care isi asuma rolul de “plaman” pentru marii poluatori ai lumii, adica care au un standard de mentinut cu mult peste “net zero”. O strategie de abordare a schimbarilor climatice care pune acent doar pe emisia de CO2 nu si pe absorbtia naturala de CO2 este una schioapa, mioapa si imorala fata de bogatia naturala a planetei. Dar asta ar insemna din nou ca tarile bogate, marii consumatori-poluatori, sa accepte sa fie mai putin bogate acceptand un transfer de avutie catre detinatorii de paduri.
Prim prisma provocarilor de mai sus, rezultatul conferintei de la Glasgow este, din pacate, foarte departe de ceea ce ar fi necesar. Si vestea proasta este ca atata vreme cat subiectul incalzirii globale va continua sa fie tratat cu egoism, cinism si ipocrizie, viitorul nu arata bine.
(textul editat a fost publicat in CRONICILE Curs de guvernare, editia noiembrie 2021)
