O ingrijorare profunda bantuie o parte a elitelor occidentale si i se da glas in publicatii extrem de serioase. Este vorba de faptul ca succesul economic nu mai este doar apanajul societatilor liberale. Evolutiile spectaculoase ale Chinei din ultimele decenii si pozitia economica dominanta in care a ajuns, in pofida sistemului politic autocrat pe care se bazeaza, fac analistii sa se intrebe cu toata seriozitatea daca nu cumva sistemul politic chinez poate oferi un model de dezvoltare economica al carui succes sa atraga si alte tari. Cu alte cuvinte, intrebarea care ingrijoreaza este daca nu ne indreptam catre o lume in care regimurile nedemocratice ar putea sa fie acceptate mult mai usor de populatie de dragul unei dezvoltari economice rapide similare Chinei.
Nu cred in asa ceva si iata de ce.
Intr-adevar, in ultimele decenii, economia Chinei a cunoscut o crestere fulminanta. Un document al Bancii Mondiale remarca ca dupa patru decenii de la startul reformelor la sfarsitul anilor 70, o crestere medie a economiei chineze de 10% pe an a scos peste 850 de milioane de oameni din saracie. Spectaculos si, probabil, fara precedent… China este un exemplu de manual pentru efectul benefic pe care globalizarea a avut-o asupra unei parti a tarilor emergente, e adevarat, in detrimentul unor segmente largi ale populatiei din tarile dezvoltate. Era aceasta evolutie a Chinei inevitabila? Nu neaparat.
Sa nu uitam ca momentul de rascruce a fost venirea la putere la sfarsitul anilor 70 a liderului chinez Deng Xiaoping, cel considerat a fi „arhitectul Chinei moderne.” Ascensiunea lui treptata la putere a avut loc dupa moartea dictatorului comunist Mao Zedong, cunoscut pentru excesele sale dictatoriale precum si izolarea si subdezvoltarea in care a mentinut tara.Si asta ma duce la elementul-cheie al dezvoltarii economice de succes a Chinei: despotul luminat.
O tara autoritara este subordonata de regula unui lider suprem, care si-a consolidat puterea personala prin mijloace politice si militare. Posibilitatea ca, mai nou, presedintele sa ramana in functie pe viata nu face decat sa confirme tendinta de consolidare a sistemul autocratic existent in China. O astfel de tara poate sa aiba succese economice remarcabile cu o conditie: sa fie condusa de un om cu deschidere, cu viziune si curaj. Iar China exact asta a avut. Un lider cu viziune care a securizat resurse minerale in Africa, a extins influenta geopolitica a Chinei prin proiectul „drumul matasii”, si curajul de a promova China ca putere regionala, chiar si cu riscul de a pune sub semnul intrebarii influenta americana in Asia. Iar daca privim la evolutiile din America Latina si chiar Europa, China nu pare sa isi propuna sa se opreasca doar la Asia…
Iar in primele sale decenii de dezvoltare, principalul atu al Chinei a fost imensa sa populatie, dispusa sa lucreze initial pe salarii mici, dar cu un potential imens de crestere a consumului. Acest unic atu a facut ca tarile occidentale si firmele lor sa dea buluc pentru a investi in China, facand abstractie de conditiile adeseori oneroase impuse de autoritati precum obligativitatea de a angaja directori chinezi „umbre” ale celor straini sau slaba protectie a proprietatii intelectuale. Deci mareea investitiilor straine a venit in pofida regimului politic si nu datorita lui.
Si sa nu uitam un lucru: dezvoltarea Chinei a fost o lunga perioada de timp rodul capitalului si know-how-ului tehnologic produs in tari dezvoltate cu regimuri liberale. Fara acestea, succesul economic al regimului autoritar chinez nu ar fi fost posibil.
Va fi capabila China sa profite de ele si sa isi continue dezvoltarea? Probabil ca da, cu o conditie majora: sa continue sa aiba parte de despoti intelepti. Si asta este de fapt riscul oricarei societati autocrate, centrate in jurul unui lider: dependenta de „ruleta” nominalizarii lui. Pentru ca nu e greu de imaginat cum ajungerea la putere a persoanei neadecvate poate, intr-o structura de comanda atat de centralizata, sa duca la un efect in lant ce poate distruge o tara. Lumea ne ofera astfel de exemple, unul dintre cele mai vizibile fiind Venezuela, o tara odinioara prospera si distrusa acum de un despot intunecat.
Lipsa unor mecanisme de control democratic (check and balance) face ca succesul unor astfel de tari sa fie mai degraba la mana sansei, in conditiile in care un lider, odata ajuns la putere, mai poate fi foarte greu contestat. Intreg sistemul va face tot ce poate pentru a proteja liderul, pentru a perpetua oranduirea si a impiedica aparitia oricarei fisuri in esafodajul puterii. Iar asta inseamna reprimarea criticilor, a opiniilor, a libertatii de exprimare, a liberei circulatii a informatiei.
Marea problema a unei astfel de societati este ca, atunci cand este confruntata cu slabiciuni interne, prima reactie este sa le ascunda, sa le mascheze. Pentru ca poate, pentru ca detine toate butoanele canalelor de comunicare. Iar aceasta mare problema s-a vazut foarte clar odata cu izbucnirea epidemiei de coronavirus in China. Prima reactie a autoritatilor a fost de musamalizare, de pedepsire a celor care au semnalat problema. Inexistenta unei prese libere, a unor organizatii puternice ale societatii civile a facut ca o problema de o mare gravitate sa nu fie semnalata si sa fie inabusita din fasa pentru a exploda ulterior cu o forta inzecita.
Intr-o tara liberala asa ceva ar fi avut putine sanse sa se intample. In societatile democratice puterea nu e concentrata in mana unei singure institutii, iar presa si societate civila sunt gardieni de temut ai normelor democratice si ai transparentei. Iar in cazul unor tendinte autoritare se mobilizeaza, formal si informal, si aduc lucrurile pe fagasul normal. Apropo, ati mai auzit ceva despre copiii si ginerele presedintelui Trump pe mana carora ajunsese la inceputul mandatului politica externa a SUA? Putem adauga in completare si o serie de rezolutii bipartizane menite sa limiteze abilitatea presedintelui de a angaja disretionar SUA intr-un razboi in Orientul Mijlociu. Iar SUA este doar un exemplu al situatiilor de reechilibrare a puterilor care pot fi intalnite in mai toate democratiile consolidate.
Marea problema a conducerii chineze este faptul ca, atata vreme cat economia Chinei a crescut si populatia a prosperat, lipsa libertatilor civile si politice a fost o pilula amara mai usor de inghitit de catre cetateni. Panica si frustrarea simtite de populatie in contextul teribilei epidemii, precum si o eventuala stagnare economica pot sa directioneze mania populara catre liderul suprem si sistemul care a permis crearea lui. Nicio supriza ca, pana acum, prezenta sa publica a fost cvasi-inexistenta. In tarile democrate, presiunea maniei populare se elibereaza prin demonstratii si alegerea de forte politice alternative, practic o pedepsire a celor aflati la putere.
Intr-o tara precum China, acest lucru nu este posibil si supapa de eliberare a presiunii nu prea exista. Cu o exceptie poate, cea a dusmanului extern, folosita altminteri cu succes in Rusia. Insa apetitul izolationist al Rusiei este mult mai puternic si arata si dezavantajele pe care o astfel de abordare confrontationala, stabilita de un alt lider autoritar, le aduc: ramanerea din ce in ce mai mult in urma Chinei.
Insa, spre deosebire de Rusia, cheia dezvoltarii pe care China va continua sa mizeze este deschiderea ei spre exterior. Un motiv puternic pentru a deveni unul dintre cei mai vocali avocati ai globalizarii, ai comertului liber si integrarii economice. Invocarea dusmanului extern nu poate merge prea departe fara a-i afecta strategia granitelor comerciale deschise.
In acest context, rezolvarea epidemiei si reluarea cresterii economice devin elemente de importanta vitala pentru siguranta sistemului autoritar chinez. Altfel, tensiunile nu vor mai putea fi stapanite nici macar cu sofisticatele abordari tehnologice care interfereaza, dupa model Orwellian, tot mai mult cu viata privata a indivizilor.
Chiar poate o astfel de societate sa reprezinte un model atractiv de dezvoltare?
Un weekend placut!
