Este o intrebare importanta din perspectiva planificarii financiare pe care fiecare dintre noi o face. La prima vedere este o intrebare retorica, avand in vedere ca tendinta dobanzilor este de crestere. Pe de o parte, am fost martorii evolutiei recente de aducere a dobanzilor interbancare (inclusiv a deja faimosului ROBOR, despre care am scris intr-un alt comentariu) in apropierea dobanzii cheie a BNR, ceea ce a presupus o crestere a acestora cu peste 1 punct procentual. Pe de alta parte, pe 8 ianuarie, BNR a luat, dupa o lunga perioada de timp, decizia cresterii dobanzii-cheie de la 1,75% la 2%. Deci inca o miscare indreptata in directia cresterii dobanzilor. In aceste conditii, raspunsul evident pare sa fie: BNR isi propune sa ii protejeze si sa ii incurajeze pe cei care economisesc. Sa nu ne pripim insa…
Protectia celor care economisesc se realizeaza prin asigurarea unor dobanzi real pozitive la depozitele bancare in care acestia isi pastreaza economiile. Adica dobanzi nominale care sa fie mai mari decat rata inflatiei, astfel incat valoarea economiilor lor macar sa se conserve. Suntem inca departe de aceasta situatie, dobanzile bancare fiind in momentul de fata semnificativ mai mici decat rata prognozata a inflatiei. Iar situatia, in pofida miscarilor recente spectaculoase ale BNR, nu se va schimba prea curand. Iata de ce.
Pentru bancile comerciale, atragerea de depozite de la persoane fizice si juridice reprezinta una dintre modalitatile prin care isi asigura finantarea activitatii de creditare. Dobanda la astfel de depozite este pretul pe care bancile il platesc pentru obtinerea acestei finantari. Insa, la concurenta cu atragerea depozitelor de la populatie, mai exista o sursa de finantare a bancilor: piata interbancara. Cu alte cuvinte, atragerea de depozite de la alte banci cu lichiditati in exces. Dobanda platita in acest caz altor banci este ROBID, fratele mai mic al ROBOR-ului (dobanda la care bancile iau credite de la alte banci).
Avand in vedere faptul ca bancile care plaseaza depozite la ROBID plaseaza practic bani atrasi de la clienti in mod logic doabnda platita acestora din urma va fi mai mica decat dobanda incasata de pe piata interbancara, adica ROBID. Costurile trebuie sa ramana mai mici decat valoarea veniturilor, pentru ca nu exista niciun motiv pentru care o banca ar prefera sa opereze in pierder platind unor finantatori multi si marunti dobanzi mai mari decat dobanzile pe care le incaseaza de pe piata interbancara.
(Ca sa fim corecti pana la capat, ar putea exista o astfel de situatie in care piata interbancara nu ar mai fi o varianta de finantare: o repetare a unei crize sistemice in sectorul bancar, care ar face ca bancile sa nu mai aiba incredere una in alta si piata interbancara sa se gripeze. Dar nu despre astfel de cazuri exceptionale vorbim.)
Faptul ca, in conditii normale, dobanzile comerciale la depozite se vor afla sub ROBID, aflat undeva pe la 1,3-1,5%, inseamna ca doar o crestere a dobanzii-cheie, in linie cu care se misca si ROBID, de cel putin 1,5 puncte procentuale ar creste sansele unor dobanzi real pozitive la dobanzile in banci. Din pacate, in legatura cu aceasta dinamica exista doua vesti proaste.
Prima este ca, presupunand ca BNR chiar si-ar propune o crestere atat de importanta a dobanzii-cheie, aceasta ar necesita o perioada de cel putin un an de zile. Asta pentru ca nicio banca centrala nu creste dobanda in pasi mari, avand nevoie de timp ca sa evalueze reactiile pietelor financiare si ale economiei. BNR, in cazul nostru, a crescut sau a scazut dobanda de cele mai multe ori in pasi de 0,25-o,50 puncte procentuale. Asta inseamna ca, cel putin un an de zile, dobanzile in bancile comerciale vor fi real negative. Cu alte cuvinte, banii tinuti in banci vor fi erodati incet, dar sigur, de inflatia care va depasi dobanda bancara. Dar chiar isi va propune BNR o crestere de 1,5 puncte procentuale? Si aici vine a doua veste proasta.
Nu cred. Deoarece asta ar veni la pachet cu o apreciere a leului. In conditiile in care pietele financiare europene ofera dobanzi extrem de scazute, o eventuala dobanda cheie de 3,5% ar atrage ca un magnet fondurile speculative care, prin vanzarile de valuta si cumpararile de lei, ar duce la intarirea leului. In conditiile unui deficit extern in crestere, acesta este ultimul lucru pe care BNR si l-ar dori. Deoarece am ajunge la finantarea unei parti a deficitului extern prin intermediul fondurilor speculative. Iluzia creata ar fi ca, iata, totul e ok, avem intrari de valuta, presiunea pe curs a disparut, ignorand faptul ca vorbim de fluxuri de capital, care pe cat de rapid intra, pe atat de rapid se opresc sau isi inverseaza fluxul.
Deci iata BNR intr-o situatie extrem de delicata, din care va trebui sa hotarasca: creste dobanda suficient de mult pentru a remunera si stimula economisirea, chiar cu riscul atragerii de fonduri speculative si a penalizarii celor cu credite? Raspunsul cred ca deja il putem intrevedea si el este, in interpretarea mea, “NU”.
Observam ca, de cateva luni incoace, discutiile in spatiul public sunt mai degraba despre situatia creditatilor si a costurilor suplimentare pe care cresterea dobanzii o are asupra bugetelor lor, in timp ce discutiile despre cei care isi tin banii in banci la dobanzi real negative lipsesc aproape cu desavarsire. In aceste conditii, chiar daca in declaratiile publice BNR se arata ingrijorata de consum, prin tolerarea dobanzilor real negative si limitarea cresterii dobanzilor, vrand nevrand, banca centrala se pune in slujba celor care consuma. In acest context, nu de expectatiile inflationiste ar trebui ingrijorata BNR, chiar daca asa scrie la carte, ci de sentimentul deponentilor in legatura cu dobanzile real negative pe care le primesc si care deja sunt o realitate, nu mai sunt expectatii. Pentru ca acestia se vor putea transforma relativ usor din deponenti in consumatori, pentru a nu vedea valoarea reala a economiilor erodandu-se.
Are BNR vreo sansa sa multumeasca pe toata lumea? Absolut niciuna! Deoarece de una singura si doar cu instrumentul dobanzii la dispozitie nu poate da si dobanzi mari la depozite, si dobanzi mici la credite, si o moneda stabila, si limitarea deficitului extern etc. etc. Cata vreme politica fiscala a guvernului nu va pune si ea umarul la acest proces de stabilizare macroeconomica, BNR nu are nicio sansa. Pentru ca asa cum o demonstreaza orice carte de macroeconomie, cresterea deficitului bugetar este o sursa importanta de crestere a deficitului extern. Deci o politica fiscala mai prudenta cu un deficit mai mic ar duce la o limitare a deficitului extern, inlaturand presiunea de limitare a lui prin deprecierea monedei. Asta ar elibera BNR de o constrangere, cea legata de curs, atunci cand ia deciziile legate de evolutia dobanzilor.
In concluzie, atata vreme cat BNR si guvernul nu vor trage impreuna in aceeasi directie, cei care economisesc vor fi in final cei “pedepsiti”, cel putin 1 an de acum incolo.
Un weekend placut!
