Stiu… Asocierea olimpismului cu un cuvant ca “letal” poate fi o blasfemie pentru multi. Pana la urma, initiativa “armistitiului olimpic” le-a apartinut grecilor inca din secolul 8 i.e.n., pentru a se asigura ca orasul gazda nu era atacat, periclitand siguranta atletilor si a spectatorilor. In vremurile moderne, chiar daca Jocurile Olimpice si-au propus ca principal obiectiv promovarea pacii si colaborarii intre natiuni, nu au reusit din pacate sa opreasca razboaiele. Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc.
Si nici despre amenintarea pe care o reprezinta virusul Zika asupra sportivilor la Olimpiada de la Rio. De altfel, in legatura cu acest subiect, cred ca sportivii, indiferent de nume si tara, au dreptul sa refuze sa participe la competitii unde nu se simt in siguranta, fara ca asta sa le atraga si eticheta de “tradare”. Mai ales ca eticheta e pusa din siguranta fotoliului aflat la mii de kilometri distanta de focarele de risc. De altfel, unii dintre sportivii de marca deja au si facut alegerea, preferand sa isi reprezinte tara in conditii de siguranta in alte competitii de anvergura.
Si, in sfarsit, nici despre faptul ca gloria olimpica ii face pe unii sportivi sa isi puna sanatatea si viata in pericol, apeland la substante chimice care le imbunatatesc performantele sportive, amenintand sa arunce in derizoriu ideea de fair-play in competitiile sportive.
Abordarea mea ramane pur economica si, din acest punct de vedere, vom discuta despre situatia extrem de nefericita in care au ajuns Jocurile Olimpice. La prima Olimpiada moderna, cea din 1896, au fost reprezentate noua discipline olimpice: inot, ciclism, gimnastica, lupte, atletism, scrima, tir, tenis si haltere. De atunci, numarul disciplinelor a crescut continuu, cu foarte mici variatii, pentru a ajunge la cele 28 de discipline sportive care se vor desfasura la Olimpiada de la Rio. Cresterea de-a lungul timpului, de peste trei ori, a numarului de discipline sportive, precum si cresterea de la zero la sapte a jocurilor de echipa au facut ca organizarea unor astfel de evenimente sa presupuna un efort logistic si financiar intr-o crestere exponentiala.
Astfel, treptat, tarile medii sau mici au vazut disparand sansele de a organiza vreodata o Olimpiada. Bugetele construirii infrastructurii aferente unei astfel de competitii au sarit, in preturi comparabile, de la cateva zeci de milioane de dolari la inceputul secolului 20 la cateva zeci de miliarde la ultimele olimpiade. Adica o crestere de aproximativ 1000 de ori! In aceste conditii, nu este de mirare ca organizarea unei olimpiade a ajuns un demers extrem de riscant, potential letal, pentru cei care isi asuma acest risc. Un studiu realizat de Oxford University pentru perioada 1960-2012 a aratat ca absolut toate bugetele de organizare pentru Jocurile Olimpice au fost depasite si ca media depasirii a fost de 180%. Nu e de mirare ca, in aceste conditii, multe tari au suferit dezechilibrari majore ale economiei, dezechilibrari pe care statele puternice au reusit sa le absoarba, in timp ce statele sarace au fost aduse in pragul crizei economice.
De notorietate sunt gaurile financiare produse de exemplu de Olimpiada de la Montreal din 1976, unde plata de catre contribuabili datoriilor create a durat aproximativ 20-30 de ani. Sau de Olimpiada de la Sidney din 2000, unde numarul de turisti prognozat in timpul si dupa Olimpiada a fost mult sub estimarile care ar fi trebuit sa justifice investitiile de miliarde de dolari. Editia cu cele mai dramatice consecinte a fost probabil olimpiada din Grecia din 2004, care poate fi suspectata pe buna dreptate ca a avut si ea o contributie importanta la spirala deficitelor si indatorarii statului grec ce au dus ulterior la criza din care nici astazi nu a iesit.
Povestea conform careia tarile organizatoare ale Olimpiadei, mai ales tarile emergente, beneficiaza de pe urma investitiilor in infrastructura conexa este extrem de discutabila. Deoarece mai ales tarile emergente sunt cele care, ulterior olimpiadei, au dovedit ca nu au forta economica necesara sa sustina intretinerea si utilizarea infrastructurii sportive construite. Imagini deplorabile despre starea infrastructurii olimpice din Atena, Beijing sau, mai recent, Soci sunt dovada sumelor imense cheltuite aiurea doar de dragul unui beneficiu de imagine pe termen scurt.
Iar din punct de vedere economic, nu are niciun sens sa iti doresti, ca tara emergenta, construirea unei linii noi de metrou la pachet cu un stadion pe care ulterior vor creste buruienile. Cu alte cuvinte, efectul de propagare al Jocurilor Olimpice la nivelul intregii infrastructuri a sfarsit prin a fi extrem de costisitor, costuri de multe ori amplificate si de coruptie. Este edificator in acest sens faptul ca cea mai scumpa olimpiada a tuturor timpurilor nu mai este o olimpiada de vara, avand in vedere amploarea traditionala a unor astfel de evenimente, ci ultima olimpiada de iarna organizata la Soci pentru un buget de aproximativ 55 de miliarde de dolari.
Faptul ca Jocurile Olimpice sunt evenimente cu un final financiar incert si extrem de riscant explica si motivul pentru care cheltuielile organizarii acestor evenimente sunt in general destul de greu de obtinut si tind sa fie prezentate la pachet cu alte cheltuieli de infrastructura, tocmai pentru a justifica utilitatea lor. In orice caz, spirala bugetelor este pe cale sa devina arma letala a caracterului presupus universal al competitiei, prin limitarea organizarii lor la un numar mic de tari. Daca pana acum era suficient sa ai deja o infrastructura si ceva bani pentru a organiza asa ceva sau ca lipsa de infrastructura sa o compensezi prin foarte multi bani (pe datorie sau nu) plus o doza mare de megalomanie, experienta Rio pare ca este pe punctul sa puna capat acestor iluzii. Conform declaratiilor oficialilor, problemele organizatorice de la Rio le-au depasit pe cele aparute in organizarea olimpiadei de la Atena, considerate pana acum a fi cea mai dificila Olimpiada.
Din acest motiv, exista deja semnale in presa ca apetitul CIO de a mai organiza olimpiade in tari cu risc crescut de instabilitate sociala si politica va fi extrem de scazut. Mai ales ca nominalizarea se face cu sapte ani inainte, perioada suficient de lunga pentru ca, mai ales in contextul actual, evolutiile economice volatile sa aiba un impact negativ puternic asupra calitatii organizarii. Ceea ce inseamna ca sansele tarilor emergente de a mai organiza astfel de competitii vor fi foarte scazute, fapt care face ca tarile dezvoltate sa devina marile favorite pentru organizarea viitoarelor olimpiade, mai ales cele care au o mare parte din infrastructura olimpica deja existenta.
Nu este o surpriza faptul ca, istoric, olimpiadele cu cele mai scazute costuri si cu profitabilitatea cea mai decenta au fost acelea care au avut loc in tari care beneficiau deja de o mare parte din infrastructura necesara, precedentul in acest sens fiind creat de Olimpiada de la Los Angeles din 1984. Faptul ca urmatoarele Jocuri Olimpice, in 2020, au fost castigate de Tokyo in dauna Istanbulului este probabil privita acum cu o mare usurare de CIO, in lumina ultimelor evolutii, si nu face decat sa le confirme faptul ca stabilitatea si dezvoltarea economica solida ar trebui sa aiba o importanta capitala in alegerea viitoarelor tari candidate.
In contextul economic al urmatorului deceniu, e greu de imaginat ca bugetele de organizare vor continua sa creasca in modul nesabuit in care au crescut in ultimele decenii. Plafonarea sau chiar scaderea cheltuielilor pentru a face JO accesibile unui numar mai mare de tari, fara sa le dezechilibreze economic si chiar politic, ar presupune scaderea semnificativa a numarului de discipline sportive prezente. Ceea ce este putin probabil, chiar daca are sens din punctul de vedere al accesului la competitie pentru un numar cat mai mare si divers de organizatori. In aceste conditii, probabil ca ne vom indrepta mai degraba spre situatia in care numai un grup restrans de tari privilegiate economic isi vor mai putea permite sa organizeze astfel de evenimente, beneficiind in exclusivitate de universalitatea spiritului olimpic.
Un weekend placut!
