Privesc la televizor ceremonia funerara a regelui Mihai. Un moment coplesitor. Nu conteaza daca esti monarhist sau nu pentru a simti emotia extrem de profunda a unui moment de importanta nationala si istorica. Si trebuie sa spun ca, cel putin din ceea ce se vede la televizor, organizarea pare extraordinara, impecabila.
Toata ceremonia este gandita la secunda si la centimetru, iar protagonistii ei stiu exact ce au de facut pentru ca deplasarea si prezenta tuturor celor implicati intr-un fel sau altul sa creeze un aspect de decenta, de piosenie. Miscarile sincronizate si exersate ale soldatilor care poarta sicriul, frumusetea straielor si vocilor bisericesti, scaunele atent asezate pentru invitatii de marca, in functie de rang, avand etichete pe ele, modul profesionist si discret in care jandarmii reusesc sa tina sub control emotia multimii si multe alte elemente de mare detaliu au creat in ultima instanta o ceremonie cu adevarat impresionanta.
Cu totul neasteptat. Neasteptat intr-o tara care de decenii se zbate in meandrele unei administrari si organizari cel mult mediocre. O ceremonie funerara cu o organizare perfecta intr-o tara in care nasterile umane, economice, culturale, ale valorilor occidentale sunt departe de a fi perfecte si de multe ori genereaza avortoni.
Si atunci intrebarea pe care mi-o pun zilele acestea este: Oare vocatia ceremoniilor funerare perfecte, a inmormantarilor, este singura vocatie pe care o avem? A inmormantarii regilor, valorilor democratice, legilor justitiei, dialogului, decentei, dezvoltarii economice a Moldovei, dezvoltarii sustenabile si echilibrate a tarii… Numai astfel de ceremonii funerare le stapanim la perfectie?
Si oare strigatele multimii in speranta pastrarii celor de mai sus in viata vor ramane la fel de neputincioase in fata mortii lor precum scandarile de astazi: “Regele Mihai, Regele Mihai”?
