Am observat in ultimele luni o serie de comentarii din partea a doi exponenti ai mediului academic, care sunt de natura sa ma intrige. Si am sa pornesc de la premisa ca abordarea lor este dintr-o perspectiva academica si nu politica, desi acesta este un aspect inca incert.
Domniile lor afirma ca cresterile salariale masive din ultimii ani au fost perfect justificate si ca era inevitabil ca ele sa aiba loc, desigur fara a face referire la magnitudinea lor. Dupa care adauga: dar acum e timpul sa crestem si productivitatea.
Probabil ca o astfel de abordare exotica in sistemul de stat este perfect acceptabila. Acolo unde nu exista criterii de performanta, tinte de profitabilitate sau randament al capitalului iti poti permite luxul de a pune caruta inaintea cailor si de a creste salariile mai intai, in speranta ca vei reusi ulterior si cresteri de productivitate. In sistemul privat insa, cresterile de productivitate preced sau insotesc cresterile salariale. Altfel nu se poate.
Sa vorbesti acum de necesarul cresterii productivitatii este nerealist daca nu chiar ipocrit. Pentru ca, acum dupa ce bugetul national a fost pus pe butuci de cresterile spectaculoase de salarii din sectorul public si de cresterea pensiilor, domniile lor gasesc de cuvinta sa sugereze ca e momentul ca acum sa ne focalizam pe… investitii. Excelent! Doar ca intrebarea esentiala este: cu ce bani?
Cu ce bani daca bugetul national l-am epuizat pe salarii si pe pensii? Cu ce bani daca firmele private au fost obligate sa isi creasca costurile pentru a pastra oamenii, ramamand astfel mai putin bani pentru investitii?
Si hai sa o spunem pe sleau. Cresterea productivitatii in sectorul public inseamna concedieri masive si micsorarea unei administratii umflate excesiv. Pai n-ar fi trebuit sa ne sesizam inca din momentul in care se angajau oameni pe bada rulanta? Sau e nevoie de o guvernare de centru dreapta care sa se ocupe de concedieri pentru ca pe stanga se fac doar angajari…
Trebui sa spunem foarte clar. O astfel de abordare anapoda prin care salariile sunt crescute in sectorul public fara nicio legatura cu eficienta muncii este un mod cert de a ne fura singuri caciula. Un mod prin care ne cumparam masini de calitate pentru a le tine apoi in fata blocului pentru a nu pierde locul de parcare sau pentru a nu petrece ore in trafic. Si in timpul asta valoarea lor de revanzare scade…
E o pacaleala. O pacaleala din care va trebui sa ne trezim destul de curand. Iar abordarile care se intrevad par sa comita o noua nedreptate. Nu se intentioneaza corectarea exceselor, ci egalizarea tratamentului fiscal a unor drepturi salariale castigate din pix cu drepturile salariale ale celor care le-au primit pe merit, prin valoarea lor, dupa ce au concurat pe piata muncii in sectorul privat. Egalitarism prin impozitarea progresiva a salariilor. Dar si egalitarism prin impozitarea progresiva a tuturor pensiilor. Fara a face diferenta intre pensiile obtinute prin contrbutivitate, plecand de la contributiile platite de cei care au avut salarii mari si pensiile speciale care n-au avut nicio legatura cu contributivitatea, ci doar cu o decizie administrativa.
Criteriile unei economii de piata ar trebui aplicate permanent nu doar in momentele convenabile. Legile economice spun ca cresterile salariale nu pot fi decat consecinta cresterii productivitatii. Altminteri, compania privata sau bugetul national vor ajunge in incapacitate de a investi. Tot legile economice spun ca trebuie sa existe o corelatie intre contributiile la asigurari sociale si pensia incasata ajustata, nota bene, prin filierea evolutiilor demografice. (Pana la urma copii si nepotii sunt cei care platesc pensiile celor in varsta.) Altminteri bugetul national va ajunge in incapacitate de a mai plati.
Aceasta este abordarea academica care ar trebui sa fie predata neconditionat.
Un weekend placut!
